Manuela Munteanu - creaţii proprii

Avem în noi esențe vii și rare,
Puteri de daci, de netăgăduit,
Cu greutatea stâncii de granit
Și stăruința apei curgătoare,

Au purces la sindrofia florilor de chihlimbar,
Sânziene-mbrobodite cu basmale de parfum.
Își aștern pe sub azurul cerului, ca de cleștar,
Subțirimi îmbătătoare, ce plăcerilor fac drum.

Născutu-s-a privighetoare
Să-înalțe tril nemărginit,
Să se avânte către zare,
După un bob de azurit?

S-a spart un rai cu îngeri de mătase
Și, speriați, s-au agățat de ramuri...
Vânt a bătut apusului în geamuri,
Când un suspin, din flori, se scuturase.

Mi-a nălucit să-mi construiesc cetate,
Cu râvna-albastră a apei din condei
Și-am mâzgălit pe foi imaculate
Zid înroșit de-oștiri însângerate

Îi stăteau tristeți pe buze,
Iar din ochi țâșneau lumini -
Buzdugan printre străini,
Chip cu licăriri ursuze.

Pierdut într-o dumbravă, își alerga cristalul
Prin țesături de iarbă și peste drobi de piatră.
Se mlădia ca vântul, când șerpuia în vatră
Drum argintat de stele, ce-i lumina lung malul.

În somn, aud cum visul
îmi spune despre tine,
când îmi aduce vântul
livezile în floare.

De s-ar vărsa iubirea-n Timp,
Am fi lucizi a plămădi
Noi sorți pe căi de anotimp,
Minuni din scrum am reclădi.

Ce crudă risipire într-un suflet
Zvârlit, ca o săgeată, spre înalt,
De propriul vis! În cânturi se îmbată
Și-n falsa libertate-a unui salt.