Manuela Munteanu - creaţii proprii

O flacără aprinde ochiul zilei...
Nălucă fulgerată dintre cremeni,
Tu, răsărit, cu nimeni nu te-asemeni,
Când zbori din cer, în pântecul argilei!

În corpul meu trăiește poezia,
Ca-ntr-o arhivă veșnic încuiată –
Observator, când ochiul se dilată,
Ascet, când îi zâmbește fantezia.

Bolnavă-n veci de veșnicia mării,
Respir povestea fiecărui val,
Lirismul melancolic și vocal,
Adus la țărm de-albastrul depărtării.

Mi s-a umplut tot sufletul cu stele
Când s-a hrănit din cerul primăverii
Și din suspinul cald al mângâierii
Pe lira aurie-a muzei mele.

Eu sunt ispitirea mortală,
Cea care alungă și-atrage
Cu părul - cascadă de alge -
Prezentă în vis, ireală.

Ți-am spus? Te-am visat...
Se făcea că, într-o heraldică a tuturor lucrurilor,
era o încleștare între bour și vultur,
la începuturile neamurilor noastre.

Te scriu cu slova minții, ca pe o taină-nchisă
În palmele rotunde, atotcuprinzătoare,
Din inima vorace.
Te regăsesc poveste cu pagina nescrisă,

O victimă se deconspirase.
Avea mai mult de cinci degete la o mână.
Privea dimineața într-un mod laș -
acoperită.

Februarie deschide ultimul răvaș al iernii,
Răscitit cu vocea-naltă a vântoasei destrămate
De stiletele răcorii și de ramuri rășchirate
Care freamătă-n vâltoarea unei tainice vecernii.

Sub șoptirea umbrelor deșarte
Din întregul zilelor de ieri,
Smulg, din matca iernii, primăveri
Care duc lumina mai departe