Manuela Munteanu - creaţii proprii

Pași umezi pe efemerul manuscris al nisipului
par o scriere veche.
Îmi amintesc de vorbele și mai vechi ale
Gânditorului: "Mă vei cunoaște și fără ajutorul meu".

Am ajuns cu două ore mai târziu,
nimeni n-a observat
sau au observat, dar erau prea ocupați
cu altceva.

Ploaia a uns cu degete moi
spinarea colinei
și iarba s-a arcuit tăcut,
cuprinsă de tresărirea primei atingeri.

În retorica supusă frumuseții din cuvinte,
Stă, aristotelic, zborul necuprins de visul frunții,
Cel pitit în palma largă născocită să alinte
Viaducte către inimi, care-ntineresc cărunții.

Vezi tu, Sarsailă,
nimic nu-mi este necunoscut
din măruntaiele păcătoase ale lumii tale.
Am privit din depărtare

În cortul circului, luminile sclipesc ca niște licurici,
publicul aplaudă disperat,
iar crainicul, cu gâtul întins,
strigă a douăzeci și doua oară:

Monologase?
Conversase? Cine știe?
Poate doar cu liniștea
care-și număra ciocanele pe clopotul minții lui,

Cine, Dumnezeu Sfântul, spune că greșeala învață?
Doar stă cu palmele-n sân
și privește
cum omul calcă iarăși în același vad,

Scad văpăile de onix ale nopții înstelate,
Zori azteci trimit jagoarul să se piardă-n vânătoare,
Iară vulturul se-aruncă în adânci vulcani de soare,
Unde Muntele Tlaloc* a închipuit palate.

La țărmul cu steagul roșu arborat,
pustiul falezei scormonește în iluzia saltului,
a spumei valului peste diguri.
Zadarnică zbatere,