Manuela Munteanu - creaţii proprii

O, Timpule, ce crud ai frânt lumina
Acelora ce-și pun pe ochi coroane –
Ruine care-și născocesc grădina
Ridicolă, a unor vremuri vane,

Mă strigă veșnicia, cu nins tăciune-n gene
Și-alerg să mă supună, furându-i un minut
Pe care mi-l strecoară cu bucurie-n vene,
Să îmi omoare bezna din traiul meu de lut.

Cuvintele-s alaiuri prea puține,
Să-ntâmpine-ntrebări răscolitoare,
Pe unde,-n duh, dumnezeescul moare,
Pentru-a renaște în tăceri divine.

Un vânt hain întrece samovarul
În șuierat, prin noaptea de tăciune.
Icoane-ngenuncheate-n rugăciune
Aduc odăii pacea și altarul,

Își imagina că a știut cândva
cum se ține o inimă deschisă între palme.
Da, ca pe o pasăre fragilă
care trebuia speriată.

Din vălurirea ponticelor ape,
Se-nalță respirații infinite
Spre-oglinda cu sclipiri nemărginite
A cerului. Și pare să-l îngroape

De ce-am mai căuta răspunsuri?

Cineva a ales să le înșire pe toate
ca pe mărgelele unei zeițe uitate

Eu simt cum cântă cuvântul
până-n cea mai profundă,
mai duioasă,
mai secretă fibră a mea.

Tăcerea-ncetinește, parcă, timpul.
Îi definește curgerea în aburi,
În ape avântate, lung, prin jgheaburi,
Până-n pridvorul unde anotimpul

Tinerețea are o zbatere inutilă
și vorbește, câteodată, o limbă necunoscută.
Răstălmăcește sensul profund al purității,
al infinitului albastru