Manuela Munteanu - creaţii proprii

Își imagina că a știut cândva
cum se ține o inimă deschisă între palme.
Da, ca pe o pasăre fragilă
care trebuia speriată.

Din vălurirea ponticelor ape,
Se-nalță respirații infinite
Spre-oglinda cu sclipiri nemărginite
A cerului. Și pare să-l îngroape

De ce-am mai căuta răspunsuri?

Cineva a ales să le înșire pe toate
ca pe mărgelele unei zeițe uitate

Eu simt cum cântă cuvântul
până-n cea mai profundă,
mai duioasă,
mai secretă fibră a mea.

Tăcerea-ncetinește, parcă, timpul.
Îi definește curgerea în aburi,
În ape avântate, lung, prin jgheaburi,
Până-n pridvorul unde anotimpul

Tinerețea are o zbatere inutilă
și vorbește, câteodată, o limbă necunoscută.
Răstălmăcește sensul profund al purității,
al infinitului albastru

Timpul umple, ochi, paharul inimii care se zbate
Să învețe nemurirea ce n-o va vedea vreodată
Și rămâne fără vârstă, fără frici în libertate,
Dorul - călător pe drumul dintre azi și altădată.

Vântul...
Da, vântul era tot ce îi lega.
Vântul ce șerpuiește și mestecă nemilos
depărtarea,

Ah, clipă, ce vie îmi ești!
Săpată prin vremuri de lut,
Cu drumul prin ceață pierdut,
Strivită-n clepsidră, trăiești.

Îmi bat la ușa gândului fantasme
Zburânde, ca secundele din ceasuri...
Eternitatea-a năvălit cu glasuri
De vrăbii, care au fugit din basme