Manuela Munteanu - creaţii proprii

Pasul străveziu al ceții se coboară pe-nserate
Ca o binecuvântare pentru somn pe fruntea lumii
Și acoperă profilul stelelor îndepărtate,
Ancorate-n alte sfere din torentul albăstrimii.

Din cupe de-argint te degust fericire –
Chemare imensă cu glas de tăceri –
Ești cert edificiu în roi de păreri
Și stea translucidă în clar de privire.

În aerul sărat, se zbate marea,
Mult nărăvașă-n patima-i de spumă.
Cu aripi vaste, valul o consumă
Și-i înmulțește-n maluri zbuciumarea.

Mi-e dor să scriu de dragoste pe foaia
Surâsului pe care l-ai pierdut
Prin cine știe care așternut.
Tăiat de fulgerul ce-aduce ploaia...

Adoarme marea-n propria chemare,
Iar vântu-i ondulează bucla-albastră,
Amurgu-și unge flacăra sihastră
Cu liniștea de după zbuciumare.

Să renunțăm la cultul lui Heracle!
Să ne retragem dintr-o țară goală,
Ca dintr-un templu-n care, din greșeală,
Ni s-a părut că-s zei, nu moaște-n racle.

Aș vrea să fiu o pală transparentă.
Am toana-aceasta de monah retras
De pe pământul strâmb al lui Atlas,
Ce și-a uitat mișcarea coerentă.

Auzi?
S-a spart tristețea valurilor toate...
Acum șoptesc c-un ton nedeslușit,
Nesigur dacă-i viață sau e moarte

De ce m-ai pus la masa lui, Caesare?
De ce cu Brutus să împart eu vinul
Și pâinea ce-o cerșesc, în drum, milogii?
Trădarea sau credința stă-n valoare?

De când mă știu, un altul și iar altul
Mi-au tot promis dreptățile adânci:
Boierul, domnul, popa și prelatul