Manuela Munteanu - creaţii proprii

Știm tot ce ne-ar interesa să știm
Din imanența-acestei lumi fugare:
De la preaplinul minților vulgare,
La golul palmelor de serafim,

În basmul albului de tuberoze,
Se-insinuează singurul galop -
Al vântului prin ochiul de ciclop
Din fruntea unei noi metamorfoze,

Te caut, Doamne,-n ora rugăciunii
Cu tot izvorul limpede din mine,
Cu lutul brazdei care mă conține
Și cu dorința de-a mă da minunii

Această vară s-a-înecat în ploaie,
Sătulă de prea marele deșert —
Înfuriat de vânturi sau inert —
Din clipa lenevită și greoaie.

O, Timpule, ce crud ai frânt lumina
Acelora ce-și pun pe ochi coroane –
Ruine care-și născocesc grădina
Ridicolă, a unor vremuri vane,

Mă strigă veșnicia, cu nins tăciune-n gene
Și-alerg să mă supună, furându-i un minut
Pe care mi-l strecoară cu bucurie-n vene,
Să îmi omoare bezna din traiul meu de lut.

Cuvintele-s alaiuri prea puține,
Să-ntâmpine-ntrebări răscolitoare,
Pe unde,-n duh, dumnezeescul moare,
Pentru-a renaște în tăceri divine.

Un vânt hain întrece samovarul
În șuierat, prin noaptea de tăciune.
Icoane-ngenuncheate-n rugăciune
Aduc odăii pacea și altarul,

Își imagina că a știut cândva
cum se ține o inimă deschisă între palme.
Da, ca pe o pasăre fragilă
care trebuia speriată.

Din vălurirea ponticelor ape,
Se-nalță respirații infinite
Spre-oglinda cu sclipiri nemărginite
A cerului. Și pare să-l îngroape