Manuela Munteanu - creaţii proprii

În ochi c-o-albastră vară plângătoare,
Așteaptă lângă scrinul cu povești
Și parcă înnorări dumnezeiești
Îi scutură pe aură ninsoare.

La intervale egale de răsuflare,
în tandem cu pașii reali ai inimii mele,
număr cuvintele cele măsurate ale ceasului.

Această dimineață se aprinde
Din apele fântânilor adânci,
Din stelele pierdute printre stânci,
Din voalul dens al negurii plutinde

Te voi recunoaște printre umbrele
din liniștea verde,
mari cât ecoul meu înspre tine.

Motto: "Să fii isteț este ceva, însă să fii onest, aceasta în adevăr, merită osteneală" (C. Brâncuși)

Orice arhanghel cerul îl ridică
Prin simplitatea unei rugăciuni,

Primesc acest protest dulce
al neliniștii tale.
La o asemenea așteptare,
lumea interiorului meu stă docilă

Hai, dui-dui
al mamei pui...
Iată nori
pe ochișori -

E-o liniște ce-ți frânge-n palme gândul.
Se-aude numai clipa-n picătură,
Sărut apos al timpului, pe gură,
În cuantice singurătăți, de-a rândul...

S-a răsfirat prelung o adiere,
A tămâiat cu flori de liliac
Pridvorul și-o arcadă de cerdac
Și-a adomit pe-o clipă de tăcere.

Străină mult dorită, destin din întâmplare,
Silfidă în mătăsuri sau floare rotofeie,
Vibrezi pe buza strunei tăcut-răsunătoare
Ce orchestrează lumea cu grație, femeie!