Manuela Munteanu - creaţii proprii

Barosul o lovea fierbinte,
Cu ritm, într-o rutină veche,
Dar nicovala fără minte
Visa că-s suflete pereche.

Un zvon tăcut, pestriță agonie,
Înjgheabă sub răsufletul de foale
Al vântului cu brațe lungi și goale
O primă zi de toamnă, cât o mie...

Din care ocnă de tâlhari, din care iad bolnăvicios
Ți-a smuls divinul sufletul, să ți-l ofere fără rost,
"Prietenă" cu gând stătut în țintirimul noroios,
Ce ai cerut să-ți dau lumini, și timpul meu, și adăpost?

Nici argumentul libertății,
nici cel al rațiunii
nu explică formele eurilor din noi.
Doar pasărea aceea

Fântâna strânge-n jgheab culori de soare,
Iar în văzduh se leagănă-o baladă...
Se-ntoarce vântu-n sine, să își vadă
Magnifice aripi, strălucitoare.

E noapte-n brazi, în gândurile mele
Și-n ochii cei hipnotizați ai lumii.
Giganții nori aleargă ca nebunii,
Iar cerul și-a pictat pistrui cu stele.

Pași umezi pe efemerul manuscris al nisipului
par o scriere veche.
Îmi amintesc de vorbele și mai vechi ale
Gânditorului: "Mă vei cunoaște și fără ajutorul meu".

Am ajuns cu două ore mai târziu,
nimeni n-a observat
sau au observat, dar erau prea ocupați
cu altceva.

Ploaia a uns cu degete moi
spinarea colinei
și iarba s-a arcuit tăcut,
cuprinsă de tresărirea primei atingeri.

În retorica supusă frumuseții din cuvinte,
Stă, aristotelic, zborul necuprins de visul frunții,
Cel pitit în palma largă născocită să alinte
Viaducte către inimi, care-ntineresc cărunții.