Manuela Munteanu - creaţii proprii

Bate vântul dinspre dealuri, aromind cu tescovină,
Frunză arsă și răcoare. Geme satul de strigare
La cules de tămâioasă cu nuri roz, de boabă plină.
- Hai, copchii, să strângem rodul, strigă-un moș de pe-o colină,

Se derulează-n alb și negru pelicula, fără cuvinte.
Lumina cade peste chipuri și,-n plan secund, un vechi pian
E vuiet cosmic și tăcere sau lovitură de ciocan,
Ce împletește, între clape, oricare gest... cu simțăminte.

Iau din vraja ta sonoră, vântule, un pumn de vise,
Când mi-atingi cu șoapta fruntea, când împarți rafalei rândul,
Să te-ascult și să destăinui cum se plăsmuiește gândul
Din minunile tăcerii de sub pleoapele închise!

În nemișcare stau în fața pânzei.
Doar inima dă pasul înapoi,
Cuvintele, prin gânduri, zboară-n roi,
Mânate de filosofia frunzei,

Barosul o lovea fierbinte,
Cu ritm, într-o rutină veche,
Dar nicovala fără minte
Visa că-s suflete pereche.

Un zvon tăcut, pestriță agonie,
Înjgheabă sub răsufletul de foale
Al vântului cu brațe lungi și goale
O primă zi de toamnă, cât o mie...

Din care ocnă de tâlhari, din care iad bolnăvicios
Ți-a smuls divinul sufletul, să ți-l ofere fără rost,
"Prietenă" cu gând stătut în țintirimul noroios,
Ce ai cerut să-ți dau lumini, și timpul meu, și adăpost?

Nici argumentul libertății,
nici cel al rațiunii
nu explică formele eurilor din noi.
Doar pasărea aceea

Fântâna strânge-n jgheab culori de soare,
Iar în văzduh se leagănă-o baladă...
Se-ntoarce vântu-n sine, să își vadă
Magnifice aripi, strălucitoare.

E noapte-n brazi, în gândurile mele
Și-n ochii cei hipnotizați ai lumii.
Giganții nori aleargă ca nebunii,
Iar cerul și-a pictat pistrui cu stele.