Manuela Munteanu - creaţii proprii

Bolnavă-n veci de veșnicia mării,
Respir povestea fiecărui val,
Lirismul melancolic și vocal,
Adus la țărm de-albastrul depărtării.

Mi s-a umplut tot sufletul cu stele
Când s-a hrănit din cerul primăverii
Și din suspinul cald al mângâierii
Pe lira aurie-a muzei mele.

Eu sunt ispitirea mortală,
Cea care alungă și-atrage
Cu părul - cascadă de alge -
Prezentă în vis, ireală.

Ți-am spus? Te-am visat...
Se făcea că, într-o heraldică a tuturor lucrurilor,
era o încleștare între bour și vultur,
la începuturile neamurilor noastre.

Te scriu cu slova minții, ca pe o taină-nchisă
În palmele rotunde, atotcuprinzătoare,
Din inima vorace.
Te regăsesc poveste cu pagina nescrisă,

O victimă se deconspirase.
Avea mai mult de cinci degete la o mână.
Privea dimineața într-un mod laș -
acoperită.

Februarie deschide ultimul răvaș al iernii,
Răscitit cu vocea-naltă a vântoasei destrămate
De stiletele răcorii și de ramuri rășchirate
Care freamătă-n vâltoarea unei tainice vecernii.

Sub șoptirea umbrelor deșarte
Din întregul zilelor de ieri,
Smulg, din matca iernii, primăveri
Care duc lumina mai departe

Împinge lent ușița dimineții
Un glas tremurător de caldă briză
Și clatină c-o scurtă vocaliză
Scânteietoarea flăcăruie-a vieții.

Descuiat-a vântul ușa către basme
Și-a legat în lanțuri adevărul sacru.
N-a ales războinici în ăst simulacru
De atacuri crunte-n bietele fantasme.