Manuela Munteanu - creaţii proprii

Împinge lent ușița dimineții
Un glas tremurător de caldă briză
Și clatină c-o scurtă vocaliză
Scânteietoarea flăcăruie-a vieții.

Descuiat-a vântul ușa către basme
Și-a legat în lanțuri adevărul sacru.
N-a ales războinici în ăst simulacru
De atacuri crunte-n bietele fantasme.

Stau brazii drepți, străjeri albiți de-omături
Și își rememorează verdea coamă.
Prin labirintul cerurilor cheamă
Năluci de nouri, să le stea alături.

Se-nalță din ceaiul cu abur subțire
Un zbor de-amintire cu trup străveziu.
Sonoră e clipa prin timpul pustiu
Când trece cântând a ei risipire...

La umbra veșnicei dileme,
dacă e viciu sau virtute,
stă, ghemuită-n gât, tăcerea,
ca un liman al rațiunii,

Un glas de șovăire peste ape
Împinge luntrea și îndoaie stuful.
Pletoase sălcii plâng cu vânt năduful
Pe care malul nu îl mai încape.

Deschide cerul cosmice obloane,
Pe unde își respiră infinitul,
Să se-ntrevadă cum și-a pus zenitul
Metalul înstelatelor colane.

Cuvintele mi s-au născut la malul
Lipit, prin Eufrat, de Babilon
Și au durat cetate peste ton,
Cu piatra care scapără realul.

Hai să fugim pe pajiști de argilă
Cu-nflorituri de vânt nepământene,
Încondeiate-n spice cucutene
Pe plămădeala unui blid - fragilă!

Orașul cu ferestrele deschise
Își desfrunzise, peste noi, lumini
Și, cu tămâia-aromelor de crini,
Albea tăcerea clipelor ucise.