Manuela Munteanu - creaţii proprii

Te scriu cu slova minții, ca pe o taină-nchisă
În palmele rotunde, atotcuprinzătoare,
Din inima vorace.
Te regăsesc poveste cu pagina nescrisă,

O victimă se deconspirase.
Avea mai mult de cinci degete la o mână.
Privea dimineața într-un mod laș -
acoperită.

Februarie deschide ultimul răvaș al iernii,
Răscitit cu vocea-naltă a vântoasei destrămate
De stiletele răcorii și de ramuri rășchirate
Care freamătă-n vâltoarea unei tainice vecernii.

Sub șoptirea umbrelor deșarte
Din întregul zilelor de ieri,
Smulg, din matca iernii, primăveri
Care duc lumina mai departe

Împinge lent ușița dimineții
Un glas tremurător de caldă briză
Și clatină c-o scurtă vocaliză
Scânteietoarea flăcăruie-a vieții.

Descuiat-a vântul ușa către basme
Și-a legat în lanțuri adevărul sacru.
N-a ales războinici în ăst simulacru
De atacuri crunte-n bietele fantasme.

Stau brazii drepți, străjeri albiți de-omături
Și își rememorează verdea coamă.
Prin labirintul cerurilor cheamă
Năluci de nouri, să le stea alături.

Se-nalță din ceaiul cu abur subțire
Un zbor de-amintire cu trup străveziu.
Sonoră e clipa prin timpul pustiu
Când trece cântând a ei risipire...

La umbra veșnicei dileme,
dacă e viciu sau virtute,
stă, ghemuită-n gât, tăcerea,
ca un liman al rațiunii,

Un glas de șovăire peste ape
Împinge luntrea și îndoaie stuful.
Pletoase sălcii plâng cu vânt năduful
Pe care malul nu îl mai încape.