Manuela Munteanu - creaţii proprii

Râvnește la ozon de brad zefirul...
Îl caută, hălăduind în slavă,
Își îndârjește vocea c-o octavă
Să spargă chiupul unde-și ține mirul.

Motto :
"În Dunăre şi Rhin va veni să bea
Camila cea mare, şi nu e pocăință.
Ronul va tremura mai tare decât Valea Loarei

- Îi spunem, Volodea?
Să-i mai hrănim aripile (ne)fericirii?

Hai, realcătuiește istoria!

E de mirare cum poate zbura
puful tremurător și delicat
al păpădiei
la prima adiere sălbatică.

Ca-n fața unei pânze ne-ncepute,
Stau astăzi - pictor al înseninării -
Pe balustrada cea albastă-a mării,
Mult evadată-n valuri și volute.

Un instrument
va rămâne întreaga lui viață...
un instrument.

Uneori, drumul se frânge,
ca o frunză uscată în palmă,
și-atunci e timpul să mergi
înăuntru.

Este ceva magic în felul în care o inimă
se înfioară la atingerea unui fir de lumină.
Acolo e forța de a simți lumea fără platoșă,
forța de a dansa desculț pe marginea vieții

Își freamătă apa fântâna adâncă,
Se-alintă-n comoara ei lăcrimoasă,
Cuprinde un cer și-o lună colțoasă,
Cu fața din flăcări și ochii de stâncă.

Am simțit mai întâi o adiere,
ca o umbră care-și caută trupul
într-o cameră cu pereții pestriți.
Nu era vânt.