Manuela Munteanu - creaţii proprii

În timp și spațiu, marea se prefiră
Trudită-n valuri, leneșă pe mal.
Îmi dă albastrul ei monumental
Ca martor la tăcerea mea... și liră.

Alerg cu răsuflarea întretăiată
între frigul toamnei și lumina din sufletul meu.
Doamne, cât de tăios și de dual poate să fie cuvântul!
L-am gândit în cele mai înalte și mai miloase neliniști,

A înflorit cu păsări, azi, copacul,
Cel care-i cântă-albastrului vântoase
Și bate în ferestre fabuloase
Să-mprăștie din ceruri zodiacul.

Orașul viu începe să-și deschidă
Imensul ochi, în soare oglindit,
Și, zgomotos, cu vuietul scrâșnit,
Zâmbește din beton și cărămidă.

Flori de liliac -
fanfara frumoaselor
cu trompete mov

Muzical ecou al unei lumi pierdute...
E ca atunci când ninge și sufletul vibrează
înnobilat de alb
de puritate.

Pe la marginea cea roasă a poeziei
s-au strecurat două flori de mușețel.
Se pare c-au înflorit oasele cele multe
ale străbunilor de sub iarbă.

Un cântec ciripește-a promenadă
Prin ceruri invadate de topaz.
Din sânul auritului talaz,
O rază îndrăznește să repeadă

Pe rafturi cu milenii în spinare,
Stau cărți, ca focuri stinse în altare
Și-un zvon prelung, de trap imperial,
Împrăștie năluci din palimpseste,

Romanța unui anotimp, pudrat
Cu întâmplări grozave de iubire,
Îmi scrie cu fiori pe amintire
Și-mi mângâie tristețea c-un oftat.