Manuela Munteanu - creaţii proprii

Nicio tristețe nu are margini,
dar bucuria nu are țărm.
Este un duh al mareelor noaptea,
când luna grăiește cu-aginturi

Artă a zării -
amurg plin de sori fragili
în miez de vară

Și vine-o clipă-n care viața-ți cade
În palma largă-a unui Dumnezeu...
Te-ntrebi mai viu ca niciodată: Eu
Din care stea a negrelor arcade

(fiului meu)

O, dragul mamei, prinț din stele,
Hai să te duc prin alba poartă,

În timp și spațiu, marea se prefiră
Trudită-n valuri, leneșă pe mal.
Îmi dă albastrul ei monumental
Ca martor la tăcerea mea... și liră.

Alerg cu răsuflarea întretăiată
între frigul toamnei și lumina din sufletul meu.
Doamne, cât de tăios și de dual poate să fie cuvântul!
L-am gândit în cele mai înalte și mai miloase neliniști,

A înflorit cu păsări, azi, copacul,
Cel care-i cântă-albastrului vântoase
Și bate în ferestre fabuloase
Să-mprăștie din ceruri zodiacul.

Orașul viu începe să-și deschidă
Imensul ochi, în soare oglindit,
Și, zgomotos, cu vuietul scrâșnit,
Zâmbește din beton și cărămidă.

Flori de liliac -
fanfara frumoaselor
cu trompete mov

Muzical ecou al unei lumi pierdute...
E ca atunci când ninge și sufletul vibrează
înnobilat de alb
de puritate.