Alerg cu răsuflarea întretăiată
între frigul toamnei și lumina din sufletul meu.
Doamne, cât de tăios și de dual poate să fie cuvântul!
L-am gândit în cele mai înalte și mai miloase neliniști,
dar a surprins nesperat,
nedorit,
neîngăduit,
cele mai aspre păreri.
Darul și pedeapsa
ridică valuri de vină!
Nu-nțelegeam de ce eul cutare
și cutare
stau între sugestii și scrumuri.
Și-am înțeles...
Îmi doresc să strig peste toate
aceste ziduri de piatră că
niciodată,
niciodată,
niciodată,
tărâmul acesta,
de unde-am cules puterea și visul,
voluptatea înaltă-a minunii
nu va fi pentru mine risipă și hău!
Trădarea-i departe de tot ce gândesc
și, iată,
de-aceea nici n-am văzut umbra perfidă-a pustiului...
Dacă-aș putea să întorc
fragila secundă în care n-am cugetat la cuvinte!
Dacă-aș putea!
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: