Poezii despre Viaţă:

Cuvintele-s alaiuri prea puține,
Să-ntâmpine-ntrebări răscolitoare,
Pe unde,-n duh, dumnezeescul moare,
Pentru-a renaște în tăceri divine.

De la balustrada unui foaier
Încins cu cămașă de catifea și cu aur la guler,
Mândru în piept și ochii scânteie de stea,
Fiul unui boier, cu ochii spre în jos, stătea.

Regretul nu sângerează,
nu are margini tăioase pe care să le pansezi;
e doar o greutate mută instalată în centrul pieptului,
acolo unde aerul refuză să mai devină suflare.

Când a murit mama mea,
am luat pentru prima dată contact cu hăul,
dar eram prea copil
ca să-mi închipui cât e de adânc

Trecut-au anii peste noi
Ca apele, la vale.
Şi ne lăsară, mai apoi,
Doar umbre lungi şi pale.

Nu credeam să pot a simți vreodată
Decăderea mare din viața curată.
Nu- nțeleg, cum Doamne am putut a trece
Dintr- o lume blândă, în cea rea și rece!

călătorie
pe undele melodioase ale
blues-ului
șoapte: norii picură rouă-n

Tu ții tăcerea- în palme
Când stai pe deal, pe culme,
Poți s- o privești în față
Când vântu' - ți dă povață

Din liniștea ținută-n așteptare,
acolo unde timpul pare oprit,
se naște, ca o tresărire spre infinit,
o respirație întoarsă din uitare.

Mă plimb prin galeriile minții mele ca printr-un muzeu în flăcări,
unde portretul tău e singura pânză ce refuză să se prefacă în cenușă.
E o nebunie fertilă, acest balans între două prăpăstii:
voința de a-ți smulge numele din rădăcina limbii mele