Poezii despre Viaţă:

Plămânul pământesc respiră-n pace,
Eliberat de alba apăsare.
Îşi duce iarna vechile cojoace,
Spre alte zări din lumea asta mare.

Din crug sosite, reci custuri solare
Despică-al nopții pântec de-ntuneric,
Placenta grea de nori se pierde-n zare,-n
Crepusculul de-acum pictat feeric.

Atâta maiestate spre zenituri
Au florile de colț pe steiul glastră,
Mir pune Dumnezeu din infinituri,
Un fulg în zbor, o pasăre sihastră.

De câţi cocori are nevoie zarea
Să deseneze, pentru ei, înaltul?
De cât abis are nevoie marea
Să smulgă, dintr-un glob de foc, cobaltul?

Ceea ce sunt pășind pe pământ
Nu pot transpune într-un cuvânt,
Sărut tăcerea-n somn, pe gene
Picur misterele eterne.

Neînceput colostru'ngână cerbii,
La zbateri de şuvoi care pătrunde,
Din miezul pietrei sub tăcerea ierbii,
Izvorul nou de viaţă prins în unde.

Nici glas, nici chip, nici umbră, nici parfum!
Lumină doar, un fel de auroră
Țânjind să-și afle,-n întuneric, drum,
Se mlădia pe timp, necursă oră.

O albă dimineață ca florile de mur
Am întâlnit în noaptea vărsatelor cerneluri
Cu plopi mușcați de lună într-un preludiu dur
În care îngeri stranii se-ncăierau pe ceruri.

timp al refugiului,
al vitezelor șlefuitoare de spații poetice,
prin care,
fulgerul unui gând străpunge hârtia.

Acolo, sub frunze şi sunetul stins,
Sub cerga de galben se-ntâmplă o moarte,
Un biet menestrel de înalturi e nins
Spre lumea tăcerii lumina să-l poarte.