Poezii despre Viaţă:

O, Timpule, ce crud ai frânt lumina
Acelora ce-și pun pe ochi coroane –
Ruine care-și născocesc grădina
Ridicolă, a unor vremuri vane,

Paradigmă

Să cobor? Să urc? Am de ales?
Mă fulgeră un gând

Când orizontul s-a prăbușit peste pleoape
și greutatea lumii ți-a frânt încheietura,
lăsând palmele să atârne a neputință;
când privirea s-a scurs în pământ ca o ceară topită

"Picătură în lac
un singur strop de vin
și soarele se stinge"
Pișcătură de cabernet,

Cuvintele-s alaiuri prea puține,
Să-ntâmpine-ntrebări răscolitoare,
Pe unde,-n duh, dumnezeescul moare,
Pentru-a renaște în tăceri divine.

De la balustrada unui foaier
Încins cu cămașă de catifea și cu aur la guler,
Mândru în piept și ochii scânteie de stea,
Fiul unui boier, cu ochii spre în jos, stătea.

Regretul nu sângerează,
nu are margini tăioase pe care să le pansezi;
e doar o greutate mută instalată în centrul pieptului,
acolo unde aerul refuză să mai devină suflare.

Când a murit mama mea,
am luat pentru prima dată contact cu hăul,
dar eram prea copil
ca să-mi închipui cât e de adânc

Trecut-au anii peste noi
Ca apele, la vale.
Şi ne lăsară, mai apoi,
Doar umbre lungi şi pale.

Nu credeam să pot a simți vreodată
Decăderea mare din viața curată.
Nu- nțeleg, cum Doamne am putut a trece
Dintr- o lume blândă, în cea rea și rece!