Anatomia regretului

marți, 12 mai 2026

Regretul nu sângerează,
nu are margini tăioase pe care să le pansezi;
e doar o greutate mută instalată în centrul pieptului,
acolo unde aerul refuză să mai devină suflare.
​În afara sângelui și a cărnii,
„ce-ar fi fost dacă” se instalează ca un parazit al gândului,
fără să ceară permisiunea vreunui organ,
fără să lase urmă pe piele.
Căci celulele nu știu să lege marginile unei absențe
și nici plasma nu curge să astupe golul unui cuvânt nespus,
iar inima bate mai departe, ritmic și indiferent,
în timp ce spiritul sângerează o substanță pe care nicio analiză n-o vede.

​Ești întreg, cu zâmbetul agățat de chip,
deși pe dinăuntru ești doar fărâme și ecou.
Rănile corpului au calendar: știi când va cădea crusta,
știi când roșul va deveni alb, apoi amintire.

Dar ceasul regretului s-a oprit;
„atunci” se prăbușește mereu peste „acum”,
fiindcă nu există farmacie pentru drumul neales,
nici pansament să acopere prăpastia dintre cine ești
și umbra celui care ai fi putut deveni.
​Orice doctor îți poate repara oasele,
dar nimeni nu injectează certitudine într-o îndoială veche.
Chiar dacă ai vrea să te întorci înapoi,
să alegi alt drum, alt cuvânt,
să întorci moneda pe cealaltă parte,
posibilitățile sunt doar ecouri
ce ard fără sfârșit.

​Poți să îmbătrânești un secol într-o singură secundă de rememorare,
fiindcă regretul nu cunoaște riduri sau degradare;
e la fel de tânăr și tăios ca în clipa în care ai ales greșit.
​Rămâi singur, și pacient și călău,
purtând o rană ce refuză să se facă semn,
pentru că tu o hrănești cu tine.

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.