Manuela Munteanu - creaţii proprii

Și-au risipit clepsidrele nisipul,
să-ntunece mătasea-acestei seri...
Cât ceasul cântă folk unei tăceri,
oglinda-mi fură, pentr-o clipă, chipul

Nu mă deprind deloc
cu proiecția imaginii mele
în strania hologramă a iscodirii.

Îmi șușotește-n taină suflarea unui vânt,
Prin străvezia ceață-a perdelei din fereastră...
I-ascult răcoritoarea năvală din cuvânt
Și gust c-un zâmbet straniu singurătatea noastră.

Cu-aceeași grație va curge Clipa
Și prin furtuni, și prin lumină roz,
Cu-același vânt, prin iarbă sau moloz,
Își va doini cu frenezie pripa.

Iar se stârnesc himerele
pe cerul rotației călătoare.

Cei doi poli

De mii de ori trec umbre-nșelătoare,
O goană strânsă-n liniștea grădinii,
Măiastră alchimie a luminii,
Ce își evaporă esența-n soare

Nicio tristețe nu are margini,
dar bucuria nu are țărm.
Este un duh al mareelor noaptea,
când luna grăiește cu-aginturi

Artă a zării -
amurg plin de sori fragili
în miez de vară

Și vine-o clipă-n care viața-ți cade
În palma largă-a unui Dumnezeu...
Te-ntrebi mai viu ca niciodată: Eu
Din care stea a negrelor arcade

(fiului meu)

O, dragul mamei, prinț din stele,
Hai să te duc prin alba poartă,