Manuela Munteanu - creaţii proprii

De ce se sting cuvintele-n tăcere,
Când inima mai are de-ntrebat?
De ce un "cum" rămâne atârnat
În cuiul unor doruri efemere?

Motto: "Dacă mi-aș pierde mâinile și picioarele,
pe tine n-aș vrea să te pierd, Luciditate!”

E o tăcere care nu minte

ne-am vorbit cu gesturi
într-o limbă pe care doar ochiul o înțelegea,
iar tăcerile dintre noi
erau muzică spartă de plecări prea grăbite.

Se-ntâmplă-un zbor pe creasta-acestei zile,
Ca pe cărări suite către rai,
Umplând albastrul cerului de mai
Cu libertatea aripii fragile.

Și-au risipit clepsidrele nisipul,
să-ntunece mătasea-acestei seri...
Cât ceasul cântă folk unei tăceri,
oglinda-mi fură, pentr-o clipă, chipul

Nu mă deprind deloc
cu proiecția imaginii mele
în strania hologramă a iscodirii.

Îmi șușotește-n taină suflarea unui vânt,
Prin străvezia ceață-a perdelei din fereastră...
I-ascult răcoritoarea năvală din cuvânt
Și gust c-un zâmbet straniu singurătatea noastră.

Cu-aceeași grație va curge Clipa
Și prin furtuni, și prin lumină roz,
Cu-același vânt, prin iarbă sau moloz,
Își va doini cu frenezie pripa.

Iar se stârnesc himerele
pe cerul rotației călătoare.

Cei doi poli

De mii de ori trec umbre-nșelătoare,
O goană strânsă-n liniștea grădinii,
Măiastră alchimie a luminii,
Ce își evaporă esența-n soare