Manuela Munteanu - creaţii proprii

Pe la marginea cea roasă a poeziei
s-au strecurat două flori de mușețel.
Se pare c-au înflorit oasele cele multe
ale străbunilor de sub iarbă.

Un cântec ciripește-a promenadă
Prin ceruri invadate de topaz.
Din sânul auritului talaz,
O rază îndrăznește să repeadă

Pe rafturi cu milenii în spinare,
Stau cărți, ca focuri stinse în altare
Și-un zvon prelung, de trap imperial,
Împrăștie năluci din palimpseste,

Romanța unui anotimp, pudrat
Cu întâmplări grozave de iubire,
Îmi scrie cu fiori pe amintire
Și-mi mângâie tristețea c-un oftat.

În ochi c-o-albastră vară plângătoare,
Așteaptă lângă scrinul cu povești
Și parcă înnorări dumnezeiești
Îi scutură pe aură ninsoare.

La intervale egale de răsuflare,
în tandem cu pașii reali ai inimii mele,
număr cuvintele cele măsurate ale ceasului.

Această dimineață se aprinde
Din apele fântânilor adânci,
Din stelele pierdute printre stânci,
Din voalul dens al negurii plutinde

Te voi recunoaște printre umbrele
din liniștea verde,
mari cât ecoul meu înspre tine.

Motto: "Să fii isteț este ceva, însă să fii onest, aceasta în adevăr, merită osteneală" (C. Brâncuși)

Orice arhanghel cerul îl ridică
Prin simplitatea unei rugăciuni,

Primesc acest protest dulce
al neliniștii tale.
La o asemenea așteptare,
lumea interiorului meu stă docilă