Manuela Munteanu - creaţii proprii

Ascultă glasul-șoaptă al ploilor din vară!
El îți va spune-n taină c-aș vrea să mă preling
Pe caldul pielii tale, cu buze să-l ating,
Să mă strecor în tine și trupul să-ți tresară.

Sub întunericul de fum cu umbre lungi, ce se răsfrâng
În șes cu fir de iarbă des și ape ce își duc prelung
Cântarea-n sus, tumultu-n jos, prin luciul priponit de mal,
Își vântură aripi de foc, parcă din rai rătăcitor

Mângâie-mi buza, petală a gurii,
Privește-i belșugul cu ochi de samsar!
Răsfrânge-o ușor și primește-o ca dar,
Ca recele ploii în timpul căldurii.

Iubite,
Eu nu-nțeleg nimic din acest mers al lumii!
Nu înțeleg nici măști, nici uneltiri deșarte...
Spre locul unde-și țin mirajul trist nebunii,

Ne strigă vara-n porți să ne-ntâlnim.
Mestecenii, cu vântul prin frunzare,
Își mestecă pe sub mustăți chemare,
Ne știu și ei, și noi pe ei îi știm

Foșnesc și strălucesc taftale,
Când pasul meu coboară treaptă,
Pe-aleea parcului se-ndreaptă
Spre neagra pată-a umbrei tale.

Hai să te duc în parcul
zălog iubirii noastre!
Acolo unde norii
și cerurile-albastre

În inima-mi solară vibrează paşi înalţi,
Scântei asediază cetatea unui munte,
Pe-albastrele poteci, în care te descalţi
Când le străbaţi. Şi-ţi scoţi şi cuşma de pe frunte.

Să fi fost vreun somn al timpului
în care tu
să nu-mi fi fost inimă?
Și... pârjolită,

Un vânt călduț ne șuiera prin plete,
În noaptea cu ochi negri, ca de tuci.
Scria văzduhul în cuvinte dulci,
Ce mi le șiroiai pe la ureche.