Manuela Munteanu - creaţii proprii

Muguri de alb
într-un început de primăvară
curg peste răsuflarea
inimii mele - încântătoare

Se zvârcolea, pitită-n zori,
Lumina zilei - diafana,
Iar vântul îi purta năframa
C-un suflu lung, cu iz de flori.

Hai, dragul meu, tu lasă-te pe spate!
Vreau să-mi lipesc urechea de pământ.
Pământul tău... cu roadele bogate,
Din inima ce-ți bate sub veșmânt.

Străine drag! Tu vezi în zare,
Pe lunga cerului cărare,

O stea albastră, colțuroasă,

S-a agățat Luna de cetini.
De bucurie, parcă,
Sclipește des, închide ochii,
Lumina și-o descarcă

Ți-ador c-un deget conturul chipului,
Fiori pe piele ți-oi înfiripa.
În dulcea taină, sortită gândului,
Să ți-l întreb de-i place-n palma mea.

Din vasul drag al palmei tale,
Eu vrajă beau și miez de dor.
Când fruntea rece mi-o cobor,
În păr îi simt prezența moale.

Pe-obrazul alb, scăldat în soare
Și-n genele-i - frunze de floare -
Reci lacrime, ca-n scăldătoare,
Își răsfirau pârâul.

Ascultă glasul-șoaptă al ploilor din vară!
El îți va spune-n taină c-aș vrea să mă preling
Pe caldul pielii tale, cu buze să-l ating,
Să mă strecor în tine și trupul să-ți tresară.

Sub întunericul de fum cu umbre lungi, ce se răsfrâng
În șes cu fir de iarbă des și ape ce își duc prelung
Cântarea-n sus, tumultu-n jos, prin luciul priponit de mal,
Își vântură aripi de foc, parcă din rai rătăcitor