Manuela Munteanu - creaţii proprii

T rec ramuri prin lumina blândă-a Lunii...
E xtatic mă lipesc de al tău piept,

I ubindu-ți-l cu buze ca tăciunii,

Cuvintele...
Grozave bile sub bobârnac de tac,
Într-un năstrușnic joc de biliard,
Ce-și mișcă drumul și cărări desfac

Ai ști să mă privești în ochi,
Să vezi prin pura lor oglindă
Atâtea iedere, ce cresc
Cu gând ascuns să te cuprindă?

Pe-o margine de cer, se odihnea o stea,
Iar eu credeam că-mi spune, de-acolo, o poveste,
Că prea tremurător și prea duios sclipea,
Ca un sidef de perlă, în mările celeste.

Fugea un vânt hoinar prin lanuri
Să fure macilor culoarea,
Să-mprăștie roșeți în zarea
Cu albăstrimi de porțelanuri.

Pe câmpul de luptă erau gloanțe și soare,
Zâmbeau albe flori, ce miroseau a măcel.
Zăcea în salcâmi un întuneric mișel,
Ca-ntâiul păcat încolăcit în candoare.

Muguri de alb
într-un început de primăvară
curg peste răsuflarea
inimii mele - încântătoare

Se zvârcolea, pitită-n zori,
Lumina zilei - diafana,
Iar vântul îi purta năframa
C-un suflu lung, cu iz de flori.

Hai, dragul meu, tu lasă-te pe spate!
Vreau să-mi lipesc urechea de pământ.
Pământul tău... cu roadele bogate,
Din inima ce-ți bate sub veșmânt.

Străine drag! Tu vezi în zare,
Pe lunga cerului cărare,

O stea albastră, colțuroasă,