Manuela Munteanu - creaţii proprii

Iubești atunci când ești grăbit de dorul
De-a te întoarce în același loc,
Sub greul cer al marelui noroc
De a găsi-n prezent tot viitorul,

Cuminte mă-ntorc între dragile mâini,
Să geamă prin raiul pielii mereu,
Să lase pe malul pieptului meu
Dulceața oftată de lanuri în pâini.

Surâs de floare,-a câta oară
Îți iscă raiul albul viu
Și care înger grijuliu
Ți-a prins în gene tămâioară?

Atâta m-am căznit să desfrunzesc păduri,
Gândind c-,așa, lumina va năvăli ca fluturi,
Din miezul ei de miere, vei născoci săruturi,
Să i le torni, încet, flămândei mele guri!

Când a săpat fântâna
țăran cu trup de plop,
cădea în noapte-amurgul.
Trudea să spargă dâmb,

Iubesc un timp!
Acela ce nu-și cântă amintirea,
Dar nici nu-și huiduie trecute clipe.
Din largile-i izvoare, în risipe,

Ce dacă numai lacrimi își plimbă luciu-n mare?
E tot atâta soare ce se-oglindește-n ea
Și-i izgonește-n valuri amarul ei de sare,
Ca, voluptos, să-i cearnă scântei de peruzea.

S-a aprins, solară, ziua,
Când a renăscut din noapte.
Timpu-și bate-n ceasuri piua,
Pendulându-se cu șoapte,

M-am întrupat poiană când părul meu, văpaie,
A-ncins sprințar văzduhul, iar el mi-a pus pe tavă
Comori din anotimpuri, zvârlite prin otavă
Și mi-a ales arginturi din picurii de ploaie.

Vegheați atenți la dansul lung al vieții!
Hotarul fin dintre ce-"a fost" și ce "va fi"
E-atât de strâmt și-ndepărtat! Nu-l poți păși
Când lași prezentul în vâltoarea ceții.