Manuela Munteanu - creaţii proprii

Pierdut într-o dumbravă, își alerga cristalul
Prin țesături de iarbă și peste drobi de piatră.
Se mlădia ca vântul, când șerpuia în vatră
Drum argintat de stele, ce-i lumina lung malul.

În somn, aud cum visul
îmi spune despre tine,
când îmi aduce vântul
livezile în floare.

De s-ar vărsa iubirea-n Timp,
Am fi lucizi a plămădi
Noi sorți pe căi de anotimp,
Minuni din scrum am reclădi.

Ce crudă risipire într-un suflet
Zvârlit, ca o săgeată, spre înalt,
De propriul vis! În cânturi se îmbată
Și-n falsa libertate-a unui salt.

Se scurg prin liniști norii în albul din livadă,
Mărgele moi pe ramuri își tremură lumina.
Parfumuri tămâioase mirajul și-l înnoadă
În iarba-nrourată, ce-și crește rădăcina.

Discul soarelui, aprins,
Coapsa zării o urca,
Ceru-n zori își descărca
Un albastru necuprins.

Îmi preumblam toți pașii în liniștea lăsată
În parcul cu zorele al fericirii noastre.
Îmi tot sclipeau privirea lucirile albastre,
Ce-și murmurau visarea prin zarea tremurată,

Sub veghea vântului din lan
Și-a foșnetului surd din spic,
Treceam prin râu de borangic,
Prin unduiosu-i dans bălan.

Mi-e dor s-adun lumini din primăvară,
În poala veșnicei rochițe-albastre,
Să ți le vărs, iubite,-n palmă, iară,

Mi-e drag s-aud, din piatră, sonore voci străbune,
Ce, ireal, mă strigă și-aprind în mine focuri,
Așa cum în altarul clădit în Soare-Apune,
Incandescent vor arde făclii, în mii de locuri.