Manuela Munteanu - creaţii proprii

Născutu-s-a privighetoare
Să-înalțe tril nemărginit,
Să se avânte către zare,
După un bob de azurit?

S-a spart un rai cu îngeri de mătase
Și, speriați, s-au agățat de ramuri...
Vânt a bătut apusului în geamuri,
Când un suspin, din flori, se scuturase.

Mi-a nălucit să-mi construiesc cetate,
Cu râvna-albastră a apei din condei
Și-am mâzgălit pe foi imaculate
Zid înroșit de-oștiri însângerate

Îi stăteau tristeți pe buze,
Iar din ochi țâșneau lumini -
Buzdugan printre străini,
Chip cu licăriri ursuze.

Pierdut într-o dumbravă, își alerga cristalul
Prin țesături de iarbă și peste drobi de piatră.
Se mlădia ca vântul, când șerpuia în vatră
Drum argintat de stele, ce-i lumina lung malul.

În somn, aud cum visul
îmi spune despre tine,
când îmi aduce vântul
livezile în floare.

De s-ar vărsa iubirea-n Timp,
Am fi lucizi a plămădi
Noi sorți pe căi de anotimp,
Minuni din scrum am reclădi.

Ce crudă risipire într-un suflet
Zvârlit, ca o săgeată, spre înalt,
De propriul vis! În cânturi se îmbată
Și-n falsa libertate-a unui salt.

Se scurg prin liniști norii în albul din livadă,
Mărgele moi pe ramuri își tremură lumina.
Parfumuri tămâioase mirajul și-l înnoadă
În iarba-nrourată, ce-și crește rădăcina.

Discul soarelui, aprins,
Coapsa zării o urca,
Ceru-n zori își descărca
Un albastru necuprins.