Manuela Munteanu - creaţii proprii

Se scurg prin liniști norii în albul din livadă,
Mărgele moi pe ramuri își tremură lumina.
Parfumuri tămâioase mirajul și-l înnoadă
În iarba-nrourată, ce-și crește rădăcina.

Discul soarelui, aprins,
Coapsa zării o urca,
Ceru-n zori își descărca
Un albastru necuprins.

Îmi preumblam toți pașii în liniștea lăsată
În parcul cu zorele al fericirii noastre.
Îmi tot sclipeau privirea lucirile albastre,
Ce-și murmurau visarea prin zarea tremurată,

Sub veghea vântului din lan
Și-a foșnetului surd din spic,
Treceam prin râu de borangic,
Prin unduiosu-i dans bălan.

Mi-e dor s-adun lumini din primăvară,
În poala veșnicei rochițe-albastre,
Să ți le vărs, iubite,-n palmă, iară,

Mi-e drag s-aud, din piatră, sonore voci străbune,
Ce, ireal, mă strigă și-aprind în mine focuri,
Așa cum în altarul clădit în Soare-Apune,
Incandescent vor arde făclii, în mii de locuri.

Cum voi putea, din miez de vechi dureri,
S-aleg doar praf de aur, nu alean,
Să îl înșir pe-o salbă de mărgean,
Între un ,,mâine" și un veșnic ,,ieri",

O umbră și-o părere rece-n iarbă.
Aluneca pitonul, ca un val,
Ca unduirea apei către mal
Și, cu concentrica-i privire oarbă,

Ne dăruiește patimi această primăvară,
Cu trena ei de vânturi, ce dănțuie, ușoară.
Își trece, ca o vrajă, răcoarea prin livadă
Și-aprinde, printre ramuri, flori albe de zăpadă,

De nu te-aș fi aflat,
Aș fi umblat și-acum
Prin noaptea, ca de hău,
A stinsului meu drum.