Manuela Munteanu - creaţii proprii

Hai să te duc în parcul
zălog iubirii noastre!
Acolo unde norii
și cerurile-albastre

În inima-mi solară vibrează paşi înalţi,
Scântei asediază cetatea unui munte,
Pe-albastrele poteci, în care te descalţi
Când le străbaţi. Şi-ţi scoţi şi cuşma de pe frunte.

Să fi fost vreun somn al timpului
în care tu
să nu-mi fi fost inimă?
Și... pârjolită,

Un vânt călduț ne șuiera prin plete,
În noaptea cu ochi negri, ca de tuci.
Scria văzduhul în cuvinte dulci,
Ce mi le șiroiai pe la ureche.

Dacă doi ochi mi-ar dărui cuvinte
Împodobite cu negura din ei,
Tot mi-ar schimba izvoarele-n scântei
Și nestatornicia-n jurăminte.

Mai știi, iubite, când, în noapte,
Sub flaut fermecat de iele,
Gustai tămâia gurii mele
Stingându-mi de pe buze șoapte?

Cu albe gânduri constelate
Voiam în ale tale brațe,
Pale de vânt ce vor să-nhațe,

Prin lumea Ei, cu trup minuscul,
Îi căuta colburi de aur
Și viu parfum din foi de laur,
Din răsărit până-n crepuscul,

O clipă înainte de-a se lăsa amurgul,
Acolo unde iarna își ține-n timpuri burgul,
Brăzdam cu pasul slobod potecile cărunte
Și respiram răcoarea, prinsă de vânt în munte.

Se căutau lumini și umbre
Prin storul de mătase-al serii,
Ca o hârjoană a visării
Într-un ochi trist, cu gene sumbre.