Manuela Munteanu - creaţii proprii

Mângâie-mi buza, petală a gurii,
Privește-i belșugul cu ochi de samsar!
Răsfrânge-o ușor și primește-o ca dar,
Ca recele ploii în timpul căldurii.

Iubite,
Eu nu-nțeleg nimic din acest mers al lumii!
Nu înțeleg nici măști, nici uneltiri deșarte...
Spre locul unde-și țin mirajul trist nebunii,

Ne strigă vara-n porți să ne-ntâlnim.
Mestecenii, cu vântul prin frunzare,
Își mestecă pe sub mustăți chemare,
Ne știu și ei, și noi pe ei îi știm

Foșnesc și strălucesc taftale,
Când pasul meu coboară treaptă,
Pe-aleea parcului se-ndreaptă
Spre neagra pată-a umbrei tale.

Hai să te duc în parcul
zălog iubirii noastre!
Acolo unde norii
și cerurile-albastre

În inima-mi solară vibrează paşi înalţi,
Scântei asediază cetatea unui munte,
Pe-albastrele poteci, în care te descalţi
Când le străbaţi. Şi-ţi scoţi şi cuşma de pe frunte.

Să fi fost vreun somn al timpului
în care tu
să nu-mi fi fost inimă?
Și... pârjolită,

Un vânt călduț ne șuiera prin plete,
În noaptea cu ochi negri, ca de tuci.
Scria văzduhul în cuvinte dulci,
Ce mi le șiroiai pe la ureche.

Dacă doi ochi mi-ar dărui cuvinte
Împodobite cu negura din ei,
Tot mi-ar schimba izvoarele-n scântei
Și nestatornicia-n jurăminte.

Mai știi, iubite, când, în noapte,
Sub flaut fermecat de iele,
Gustai tămâia gurii mele
Stingându-mi de pe buze șoapte?