M-am întrupat poiană când părul meu, văpaie,
A-ncins sprințar văzduhul, iar el mi-a pus pe tavă
Comori din anotimpuri, zvârlite prin otavă
Și mi-a ales arginturi din picurii de ploaie.
Mi se-nălțau genunchii într-un stejar albastru,
Cărarea către suflet se zvârcolea în mine,
Când își sucea tulpina spre taina lunii pline,
Să îi umbrească-amurgul pe fața ei de astru.
Trecea domol pe trunchiu-i, cu șoapta ei suavă,
O iederă desprinsă din mâna mea cea stângă
Și născocea, poznașă, o rotocoală lungă.
Printre frunzare, vântul suia înc-o octavă.
Mi se striveau de umeri vii ape luminoase,
Ce-nchipuiau cascade și râuri în șuvoaie.
Furau tot infinitul din razele bălaie,
Ca să-l pitească-n valuri, cu sufluri răcoroase.
Ardeau în întuneric scântei de romaniță,
Pe unde fluturi slobozi își tremurară roiul.
'Nainte să adoarmă, se-mbujora trifoiul,
Fierbea pământul vinul în boabele de viță.
Cu urlet, zmei sălbatici zburau pe-a nopții geană,
Împrăștiind lungi umbre. Chemau prin nouri iele,
Iar inorogi sihaștri, cu coamele din stele,
Cătau jarul din soare la mine în poiană.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: