Pe-o margine de cer, se odihnea o stea,
Iar eu credeam că-mi spune, de-acolo, o poveste,
Că prea tremurător și prea duios sclipea,
Ca un sidef de perlă, în mările celeste.
Și mă-ntrebam în gând, ce taină a ascuns,
Ce soartă-nvolburată o fi pândit-o-n aer,
De s-a pitit bizar în zări de nepătruns,
După fereastra nopții și-al nourilor caier?
Dar tot privind la ea, în negre depărtări,
M-au străbătut fiorii, ca valurile-n rânduri:
Spunea povestea mea și-mi deslușea cărări,
Încremenite-n umbra unor albastre gânduri.
În beznă și tăceri, ce-o-nvăluiau anost,
Ea strălucea voioasă, de-a pururea aprinsă.
Așa și eu îmi cânt, pe-un drum fără de rost,
Cu lira fericirii, iubirea-mi necuprinsă.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: