Manuela Munteanu - creaţii proprii

Uneori, drumul se frânge,
ca o frunză uscată în palmă,
și-atunci e timpul să mergi
înăuntru.

Este ceva magic în felul în care o inimă
se înfioară la atingerea unui fir de lumină.
Acolo e forța de a simți lumea fără platoșă,
forța de a dansa desculț pe marginea vieții

Își freamătă apa fântâna adâncă,
Se-alintă-n comoara ei lăcrimoasă,
Cuprinde un cer și-o lună colțoasă,
Cu fața din flăcări și ochii de stâncă.

Am simțit mai întâi o adiere,
ca o umbră care-și caută trupul
într-o cameră cu pereții pestriți.
Nu era vânt.

Închid ochii lângă o liniște.
Una care nu vine din tăcere,
ci din prezență –
o liniște care oprește timpul

Predealul, văpaie a verii,
visează cu ochii deschiși
în brațele vântului.

nu toate lumânările ard pentru bucurie -
unele se aprind pentru a ține întunericul la distanță.

învățăm să vedem

Sub candela serii, aprinsă de-o stea,
Te chem la un vals ce-ar vrea să culeagă
Un ceas, un minut și-o clipă pribeagă,
Pe veci rătăcite în inima mea!

poezia mea nu începe cu idei
ci cu un oftat -
o fisură în gând
pe care o umplu

Am coborât,
ca Persefona,
printre rădăcini și oase.