Manuela Munteanu - creaţii proprii

Închid ochii lângă o liniște.
Una care nu vine din tăcere,
ci din prezență –
o liniște care oprește timpul

Predealul, văpaie a verii,
visează cu ochii deschiși
în brațele vântului.

nu toate lumânările ard pentru bucurie -
unele se aprind pentru a ține întunericul la distanță.

învățăm să vedem

Sub candela serii, aprinsă de-o stea,
Te chem la un vals ce-ar vrea să culeagă
Un ceas, un minut și-o clipă pribeagă,
Pe veci rătăcite în inima mea!

poezia mea nu începe cu idei
ci cu un oftat -
o fisură în gând
pe care o umplu

Am coborât,
ca Persefona,
printre rădăcini și oase.

De ce se sting cuvintele-n tăcere,
Când inima mai are de-ntrebat?
De ce un "cum" rămâne atârnat
În cuiul unor doruri efemere?

Motto: "Dacă mi-aș pierde mâinile și picioarele,
pe tine n-aș vrea să te pierd, Luciditate!”

E o tăcere care nu minte

ne-am vorbit cu gesturi
într-o limbă pe care doar ochiul o înțelegea,
iar tăcerile dintre noi
erau muzică spartă de plecări prea grăbite.

Se-ntâmplă-un zbor pe creasta-acestei zile,
Ca pe cărări suite către rai,
Umplând albastrul cerului de mai
Cu libertatea aripii fragile.