Manuela Munteanu - creaţii proprii

Monologase?
Conversase? Cine știe?
Poate doar cu liniștea
care-și număra ciocanele pe clopotul minții lui,

Cine, Dumnezeu Sfântul, spune că greșeala învață?
Doar stă cu palmele-n sân
și privește
cum omul calcă iarăși în același vad,

Scad văpăile de onix ale nopții înstelate,
Zori azteci trimit jagoarul să se piardă-n vânătoare,
Iară vulturul se-aruncă în adânci vulcani de soare,
Unde Muntele Tlaloc* a închipuit palate.

La țărmul cu steagul roșu arborat,
pustiul falezei scormonește în iluzia saltului,
a spumei valului peste diguri.
Zadarnică zbatere,

Sub pleoapele vechiului oraș, se cutremură veacuri,
iar ceasurile din turnuri au bătaia unei inimi
în carnea vie a zidurilor.

Dimineața naște Bucureștiul
în fumul gros de tramvaie,
în scrâșnetul metalic al porților,
în bătaia unui clopot nevăzut,

Cuvântul meu va pluti ca o hârtie albă,
speriat că i s-ar putea răspunde vreodată.
Nu dorește să se așeze,
nici să se mototolească,

Ia-ți focul din pustiu, ca amintire
Și fumul parfumatului război,
Căci ochii tăi nu pot cuprinde ploi,
Nici roua iasomiilor, emire!

Napoli se deschide spre mare
ca o inimă tăiată în două de pumnalul luminii.
Pe fiecare arteră,
curge o limbă a zeilor adormiți pe caldarâmul umbrit de "a fost",

Insula se întinde
ca o rană a pământului care a învățat să înflorească
la răspântii de talazuri.