Manuela Munteanu - creaţii proprii

Sub pleoapele vechiului oraș, se cutremură veacuri,
iar ceasurile din turnuri au bătaia unei inimi
în carnea vie a zidurilor.

Dimineața naște Bucureștiul
în fumul gros de tramvaie,
în scrâșnetul metalic al porților,
în bătaia unui clopot nevăzut,

Cuvântul meu va pluti ca o hârtie albă,
speriat că i s-ar putea răspunde vreodată.
Nu dorește să se așeze,
nici să se mototolească,

Ia-ți focul din pustiu, ca amintire
Și fumul parfumatului război,
Căci ochii tăi nu pot cuprinde ploi,
Nici roua iasomiilor, emire!

Napoli se deschide spre mare
ca o inimă tăiată în două de pumnalul luminii.
Pe fiecare arteră,
curge o limbă a zeilor adormiți pe caldarâmul umbrit de "a fost",

Insula se întinde
ca o rană a pământului care a învățat să înflorească
la răspântii de talazuri.

Motto: Ușile spre ieșire dispar, când te complaci prea mult într-un loc.

Nu-l cunosc pe Asim.
Dar am aflat că a fost prins într-o dimineață cu nisip fierbinte,

Am coborât spre sud,
pe cizma fierbinte a Italiei...
Acolo, la Salerno, marea își sprijină tâmpla de munte
și visează într-o muzică ritmată.

Păsări bat în geam
cu aripi de lumină -
ora de vară

Azi, Roma nu mi se pare că este oraș.
O umple o veșnicie solidificată în marmură,
un foc neînflăcărat, dar care mocnește, încă, sub pielea pietrei.
Pe Santa Maria Maggiore cade liniștea