La țărmul cu steagul roșu arborat,
pustiul falezei scormonește în iluzia saltului,
a spumei valului peste diguri.
Zadarnică zbatere,
ca infinitul vuit în limita strâmtă a scoicii.
Nimic nu mă-ndeamnă la
ieșirea din mine.
Algele moarte îmi înfășoară glezna
cu trupul lor ud, ca niște șerpi cu guri îmblânzite.
O pasăre vâslește din înalt,
dar zborul ei cade,
frânt între două valuri -
două buze sărate
care strigă înmiirea tulbure-a mării.
Abstractul sonor al nisipului,
aruncă un sens necunoscutului,
ca o scriere hieroglifică.
Tentaculele privirii
cresc spre hotarul mov și friguros al estului,
cu halucinația călătoriei spre imposibilul crepuscul.
Nimic nu e nou,
nimic nu mă-ndeamnă să cred în capătul luminos
al volutelor lumii.
Și totuși privesc
acel roșu ce flutură vântul,
ca un semn că există o margine a iluziei,
a pustiului.
Un dincolo de dincolo
înfășurat în flamuri,
căruia îi răspund cu mirarea tăcerii,
cu prezența iluziei mele,
verde și caldă...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: