Sub pleoapele vechiului oraș, se cutremură veacuri,
iar ceasurile din turnuri au bătaia unei inimi
în carnea vie a zidurilor.
Pietrele Brașovului știu poezie
și o spun, încet, încet, cu un ton lasciv,
pe muzica pașilor care se strivesc de asfalt ca niște gânduri rătăcite
și se preling spre Biserica Neagră.
Ecoul rugăciunii se rostogolește printre coloane tăcute, ca un suspin.
Vitraliile plâng în culori pe fața istoriei,
și fiecare boltă poartă slava unei dureri sfințite.
Pe Strada Sforii, timpul se strânge ca într-un nod.
Două ziduri se ating cu buze de piatră,
într-un sărut înghețat între două secole care s-au iubit odată, demult...
Locul își mișcă umbrele înaintea pașilor,
iar aerul are apăsarea unui secret vechi,
păstrat cu grijă în porii tencuielii.
În centrul orașului, viața curge boem în pahare,
în viori imaginare și râsete cu gust de cafea amară.
Statuia lui Honterus ascultă
pași, povești, iubiri scurte și lungi ca iernile,
fragmente de viață lăsate pe mese,
alături de bacșiș și versuri.
Brașovul trăiește în aerul rece și curat
ca o spovedanie.
Muntele îl cuprinde, îl adoarme,
îi ține inima în pieptul lui,
ca pe o pasăre într-o colivie.
În colivia zborului spre sine...
Atunci cand ne lovim intr-un anume loc din zona cotului resimtim o durere acuta. Aceasta se datoreaza faptului ca pe aici trece nervul cubital, pozitionat de-a lungul osului humerus. Se considera ca aceasta ar fi o scurta forma de paralizie.
Citate şi Maxime:
Viaţa e nepreţuitul ambalaj al nefericirii. Ioan Daniel Teompa
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: