Am ajuns cu două ore mai târziu,
nimeni n-a observat
sau au observat, dar erau prea ocupați
cu altceva.
În colțul din stânga, pe pat,
o tipă cu ochii verzi și injectați
stă tolănită ca o zeiță antică pe ambrozie,
care,
nu știu cum,
imaginară fiind,
îi provoacă totuși strănuturi alergice.
Zice că respiră vibrațiile prea dense ale camerei
și cere o țigară
ca antihistaminic.
Îi spun că nu fumez,
dă din mână a lehamite
și strănută cu lacrimi.
Mi se face milă și plec.
În bucătărie, un cunoscut
face cocktailuri doar pentru el,
care se evaporă ca speranțele.
Îmi promite și mie unul,
două, trei,
dar îl asigur că nu beau.
Plec și de-aici.
Pe ringul de dans (tot imaginar)
cineva se zbate între breakdance și exorcizare,
cu o sticlă în mână și o poveste despre libertatea spiritului,
pe care n-o crede nimeni.
Niște fete chicotesc în baie
printre rimeluri și selfie-uri cu filtru.
Muzica sare la techno.
Un DJ invizibil controlează boxa din telefon
și destinul nostru auditiv.
Gazda. Cine altcineva?
Omul stă într-un fotoliu ca un împărat,
cu un tricou pe care scrie „am chef numai de mine”.
El a organizat totul,
dar tot ce mai vrea e să plece
de la propria petrecere
fără să pară nepoliticos.
Nu-i prea iese.
Între timp, cineva toarnă vin pe covor,
altcineva flirtează cu frigiderul,
iar eu mă întreb
de ce nu am rămas acasă
să văd un documentar
despre ontologie speculativă în era post-digitală.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: