Manuela Munteanu - creaţii proprii

Octombrie, nălucă solitară
Cu mersul prins în zbuciumări de vânt
Și-aromă tămâioasă sub veșmânt,
Ne scuturi crengile-arămite iară,

Tot ascult răscoala zării dintr-un cântec de vântoasă,
Care-și duce unduirea pân' la capăt de pământuri,
Ca un murg scăpat din ceruri, cu potcoave de arginturi,
Ce străbate trupul zilei cu galopuri de mătasă.

Căzut din vârful moale de penel,
S-a așternut cuminte-n ochii tăi
Un colț de cer cu raiuri și văpăi,
Lâng-o șuviță strânsă-ntr-un inel.

Nici nu mai știu cum am deschis zăvoare,
Sau ce uluce de portal am spart,
De au putut aripile-mi să zboare
Prin străvezii văzduhuri de brocart.

Îi trec cocorii, toamnei, peste frunte,
Cu zbor adânc prin cețuri de argint.
Îi smulge dimineții un alint,
Când urcă-n pribegii, spre cer, un munte.

Eu sunt un rai cu fluturi și colinde,
Un vânt cu dor din glasul de vioară,

Noian tremurător, ce înfioară

Își poartă codrul răsăritu-n frunze,
Împrăștie lumină peste luturi,
Cuprinde-n palme-o lume la-nceputuri,
Văratic vânt revarsă dintre buze

Arhaic se înalță, din depărtări, un cânt.

Pe pajiști se-mpletește aroma de trifoi
Cu diafana sevă a lacrimii din ploi.

Lucea pe-a nopții cingătoare,
Ca-ntr-un adânc de catifea,
Un licurici țepos, o stea,

Olog este poetul ce și-a scrântit penița
Și șchioapătă prin anii unor mai vechi istorii,
Prin universuri strâmte, ce leagă zburătorii
De veșnicii tăcute și triste, cu nojița.