Manuela Munteanu - creaţii proprii

În lumea mea, aripei nu-i va ajunge zarea.
Va vrea să guste cerul, să-i răscolească slava
Cu dorul ei de tine. Tu caută dumbrava
Acelui rai, ce ție îți dăruiește floarea!

Noiembrie, cu vânt de-amărăciune
Și cu parfum anost de letargie,
Îmi treci cu răni adânci prin poezie,
Cu stol de frunze arse de tăciune.

Știi tu să mă zvârli, ca arcul, până-n largul lumii tale,
Să mă-nalți de subsuară, să-mi guști oful de pe buze,
Într-atât cât să m-adape cele mai frumoase muze,
Ce adastă pe-a ta gură despletite, albe, goale?

Voi adormi din nou cu tine-n gând,
Sub pledul pleoapelor, ce le-am închis.
Să te-ntâlnesc la margine de vis,
Voi răscoli dorințe, rând pe rând,

Cânta o dumbrăveancă*.
În zborul ei hoinar,
își mlădia romanța,

Prin ce ținut străbați păduri, hoinar
Și nu te-mbie trupul meu fierbinte,
Ispită-n diafanele veșminte,
Festin zeiesc din lapte și nectar?

Se scutură de fluturi toamna
C-un vânt prelung, cu dansul plutitor,
În mine se-nfiripă doamna

Ia munții-aceștia de dragoste și dor,
Ce-și cresc pădurile sub aur fin
Și fură-albastrul cerului senin,
Într-un etern tandem, tulburător!

O, Lună,-amorezată orfelină,
Plecată-n lumi cu voluptăți de gheață,
Ne uluiesc schimbările-ți la față,

Tu, focul meu și pofta mea de ape,
Adună nemurirea într-un ceas
Și-ntreaga voluptate într-un glas!
Cu brațul, leneș, cheamă-mă aproape...