Manuela Munteanu - creaţii proprii

Am să te-aștept în parcul desfrunzit
Cu ochi închiși. Să nu te scap din gând.
Și-am să-mi aduc aminte rând pe rând
Cuvintele cu care m-ai iubit.

Avea în ochii verzi vopsele
Din frunza 'nalților jugaștri.
(Când mumă-sa l-a rupt din stele,
Moroi, ce molfăiau din aștri,

Noaptea-n ceruri se strecoară, cu noian de stele,
Ia doar una și-o coboară între rămurele,
Unde-i piaptănă sclipirea. Blânda copiliță
Își revarsă nălucirea. Dalbă colindiță!

În abur argintiu de noapte rece,
Când visele se scurg pe cărărui,
Un Moș al tuturor și-al nimănui

Izvorul dă noi limpezimi fântânii,
Când, din adâncuri, vraja lui țâșnește.
O țară prin poporul ei va crește,
Iar sensul României sunt românii.

Pana de curent
plutește lin prin noapte.
Greu, pentru miopi.

Văd...
Întâiul pas ce l-ai legat de mine,
De glezna mea, precum un vis de fier.
M-a străbătut și a făcut prăpăd

Tărâmul tău cu visuri mă conține,
Mă crește cu lumini din dimineață,
Profunde rădăcini îmi trec prin viață,
Când îți îngropi pădurile în mine.

E cald și-mbietor la tine-n casă.
Mă-nduioșează raza din lucarnă,
Ce sidefate străluciri răstoarnă
Pe albe așternuturi de mătasă

S-a deșteptat întreaga stradă-n gloată,
Când s-au răstit claxoane și căruțe.
Un râu și-a răsturnat cerneala toată,
Prin sălcii speriate și desculțe.