Manuela Munteanu - creaţii proprii

Din bolți de foc, zăpezi de nori se-afundă
Sub strașnicile umbre de-amurgire
Și nici nu știu... e-un cer în risipire,
Sau vâlvătaia soarelui abundă?

Aduce-n zbor ofrandele de soare
Un prea timid crâmpei de primăvară.
Prin borangic de nouri își strecoară

În al meu suflet doarme-o veșnicie,
Deși, cândva, mi-a clocotit în sânge.
Nici clipa, nici mileniul n-o vor frânge,
Că-i dusă-n patru zări de poezie.

Ah, Martie, cu vânturi prin răzoare!
Parcă mi-ai smuls cel mai nostalgic geamăt
Și i-ai urcat nestăvilitul freamăt,
Cu zboruri năzdrăvane, către soare...

Amurgul se plimba pe roze vânturi,
Ce zbuciumau petale din cireș...
Le vârtejeau, le așterneau ca preș,
Sau le urcau văzduhului, cu cânturi.

Încet, cu mâini fierbinți pe moliciuni,
Ce unduiau, pe sub veșmânt, coline,
Reînvia, din șoapte,-adânci suspine

O altă zi, o altă primăvară
Îmi umplu sânul vieții cu parfum
Și îmi deschid fereastra spre un drum,
Pe care-înaripații muguri zboară.

Cânta un blues întreaga mare-n scoică,
Cu lungi cortegii de sirene-n ea,
Iar trepte dărâmate de-Atlantidă
Vuiau în valuri largi de peruzea.

O liniște se-ncuibă prea cuminte
În parcul de la capăt de oraș.
Îmi scrie numai ploaia un răvaș,
În care-a plâns, cu recile-i cuvinte.

Am ascultat pe praguri de nisipuri marea,
Pătrunsă, pân' la contopire,-n al ei val.
Nici nu mai știu... Vibram răsfrântă pe un mal,
Sau colindam, să mângâi cu albastru zarea?