Manuela Munteanu - creaţii proprii

Se risipește-n fluturi albi grădina,
Când, sub cununi de limpede-auroră,
Se-adună aripi plutitoare-n horă
Și dansul lor împrăștie lumina.

Pe strada unde pietrele vorbesc
(Pe unde pașii mei cândva s-au scurs),
Prin vaiere și râsuri, un discurs
Ar spune ce-am iubit și ce iubesc.

Vâjâit străpunge norii,
Ca un bulgăre de foc
Din genuni să-și facă loc
Pe făgașe iluzorii.

O mie de-întrebări și-așteaptă rândul,
Cu cele care n-au primit răspuns,
Într-un infern dantesc de nepătruns,
Din universul unde-mi zboară gândul.

Încremenită ți-e privirea dulce...
Își tace gândul în fotografie,
Doar o scânteie de lumină vie
Ar vrea pe inimă să mi se culce.

Vultur năprasnic ce sparge văzduhul
Îmi este,-între multe metehne, trăirea,
Vârtej peste soare își duce rotirea,
Cu zbateri de aripi să-i stingă năduful.

În piele cu mireasma mohorului uscat
Și-n păr cu fum și smoală, din iadul cu păcat,
Își unduiește trupul în dans țiganca smeadă,
Vibrând a libertate din viața de nomadă.

Alunecoasa ta alcătuire
E doldora de patimi și ispită,
Anume, parcă, de un zeu croită
Să osândești la crâncenă iubire.

Din nou îmi treci, tu, clipă, pe sub geamuri,
Prin fața mea îți înfiripi minunea,
Așa cum cată, în galopuri, lumea
Un mânz sălbatic, ne-nvățat cu hamuri.

Luciri de raze lunecă pieziș,
Își scapără amnarul la fereastră,
Și-aprinde cerul bolta lui albastră,
Peste cântări foșnite, de frunziș.