Manuela Munteanu - creaţii proprii

Alelei, scăpat-a vântul
În a primăverii casă!
Blând, mă fură necuvântul,
Pradă somnului mă lasă.

Ah, prinț maur, privirea ta de jar
Toți munții Andaluziei adună
În apa ei sălbatică și brună,
Mustind a gelozii de mudejar!

Tiptil, pe pragul nopții brune,
Pășesc lumini de stea, fluide,
Lungi șiruri de efemeride,
Înaripată legiune.

Pe fruntea 'naltă-a falnicelor arte 
Se tot preling prin ochiuri de crenel, 
Tăiș de dălți ori plânsuri de penel, 
Fiori de-arcuș ori strălumini de carte,

Zvâcnitori și strânși în cete,
Lunecoși, ca alga creață,
Fierb băltoaca dimineață
Solzi de-arginturi violete.

Întreaga-întâmplare
a început cu dorința din noi
de-a trăi mai repede și mai tineri.

la capătul pământului
se află căderea privirii tale
o cascadă prin ceața dintre bine și rău
un hău absolut în arta de a trăi

Suntem bogații purtători de vină,
Că-n labirintul vieții,-întortocheat,
Ca fântânarul, apă-am căutat,
Am tot săpat și am găsit lumină.

Hei, bună dimineața, îngălbenite lanuri,
Vă voi culege-n palme argintul viu de rouă,
Să-l soarbă des bădița din albe porțelanuri,
Când fața-i voi cuprinde cu mâinile-amândouă!

Mai știi?
Era perfecta seară de-ntâlnire,
când doar amurgul martor ne era,
c-o mână caldă peste fruntea ta