Manuela Munteanu - creaţii proprii

Zvâcnitori și strânși în cete,
Lunecoși, ca alga creață,
Fierb băltoaca dimineață
Solzi de-arginturi violete.

Întreaga-întâmplare
a început cu dorința din noi
de-a trăi mai repede și mai tineri.

la capătul pământului
se află căderea privirii tale
o cascadă prin ceața dintre bine și rău
un hău absolut în arta de a trăi

Suntem bogații purtători de vină,
Că-n labirintul vieții,-întortocheat,
Ca fântânarul, apă-am căutat,
Am tot săpat și am găsit lumină.

Hei, bună dimineața, îngălbenite lanuri,
Vă voi culege-n palme argintul viu de rouă,
Să-l soarbă des bădița din albe porțelanuri,
Când fața-i voi cuprinde cu mâinile-amândouă!

Mai știi?
Era perfecta seară de-ntâlnire,
când doar amurgul martor ne era,
c-o mână caldă peste fruntea ta

O, noapte, cetate de tăciune,
Fereastra ferecată ți-am deschis
Și, pe sub ale tale voaluri brune,
M-am strecurat pe calea unui vis!

Dintr-un cotlon de liniște-aprilină,
În noapte,-o stea a murmurat un cânt
Și, pe-o aripă slobodă de vânt,
Au năvălit moi îngeri de lumină

Doi ochi adânci, umpluți cu nestemate
Și-o ceață de mătase care-ascunde
Un trup pierdut în mlădieri rotunde,
Sculptat în marmure de voluptate.

Fereastra mea nu vrea să se deschidă
Cum valul se întoarce înspre zare,
Avid, în mlădioasa-i căutare,
De pătimașul cânt de nereidă.