Manuela Munteanu - creaţii proprii

motto: "vai, înțelesul prea iute pentru trupul nostru, vorbind o altă limbă"

poezia se scrie cu patimă
singur sufletul

Glasul daltei înfiripă
Din tăcere-o simfonie,
De pe-o marmură-alburie
Crește, dreaptă, o aripă.

se spetea să ajungă în iad
scrâșnea a disperare după ruleta rusească
testa o fascinație pentru ultima modă a rizibilului
uneori se mințea cu o retorică veche și galbenă

Cândva, pe când curgeau sonore,
Ispite dulci, secundele din ore,
M-am înfruptat cu mâinile din viață,
Furând splendori chiselei cu dulceață.

Eu plec înspre centaurul din mine
De câte ori destinul mă închide
Între nimicuri și efemeride.
Măcar din miezul meu să pot obține

Înfipt în răzvrătirile din ape,
S-a-ntins peste văzduh, să-l lumineze,
Să țină orizonturile treze
Și să le-aducă valul mai aproape.

Purtăm în piept icoane și altare,
Ce nu-și găsesc sfințenia-n cuvinte:
Iubirea de soție, de părinte,
De mâna ce-ți aduce alinare,

Nicicând n-am râs mai tare și mai bine,
Când mi-au intrat circari în poezie.
O, Doamne, ai atâta fantezie
Când măști grimezi pe fețe filistine!

(fiului meu)

O, dragul mamei, prinț din stele,
Hai să te duc prin alba poartă,

Legendă, poate, sau nălucă vie,
Alunecă prin ierburi lupul sur,
Prăpăstii și vâlcelele din jur
Îi cântă, cu ecoul, a pustie.