Manuela Munteanu - creaţii proprii

Ferestrele tale
se deschid către curtea mea interioară
ca o incredibilă baie de soare
în marea dimineții.

Iulie
mai cald decât elixirul mării
roșu și nisipos
în asfințit.

Un cer viclean
cu soare și cenușă
cu infinitul care soarbe înfrigurat
dintr-o pictură fierbinte

Trece-o luntre peste Jiu,
Unde zarea crește-n ape.
Îmi înoată pe sub pleoape
Joc de unde albăstriu.

La ora când lumina se întinde
spre-un azi al nostru
prezent și vertical,
încrederea mi se desface-n aripi.

La mine-n gând s-a prăvălit Olimpul,
De a vuit cu trânta lui solidă,
Mă umple ca o nouă Atlantidă,
Pe care-a preschimbat-o-n doruri timpul.

Trec orele cu-aripi incandescente,
Le arde vântul înroșit de soare,
Spinarea orizontului tresare
Sub droaia de sclipiri fosforescente.

Aici, în colțul meu cu îndoieli,
Mă plictisesc de-atâta-nsingurare
Și simt o nesperată consolare
Să-ți scriu răvașul ultimei sfieli.

Pe lângă recea șoaptă de izvoare,
Ce curge drept, c-apoi să se întoarne,
S-a înălțat un rămuriș de coarne,
Cu neclintirea lui cutezătoare.

Stranie cântare de valuri pe țărm
pe gamba cea adâncită-n nisipuri
a neopritului Cronos.
Seara parcă se-aud mai slobode