Manuela Munteanu - creaţii proprii

Tu, Maică, mai curată ca izvorul,
Așterne-ne la umbra ta culcuș,
Ca din lumina palmelor căuș
Să ne îndestulezi cu pace zborul!

Se-ascund două milenii prin unghere,
Iar bolta își rotește zodiacul,
Și zilele, și nopțile, și veacul

Sărmane Bogumil*
îngemănată umbră-a lui Manole
fad chip al preamăririi
prea dornic de iluzia puterii

Se întețește vântul și sparge-n mii de șoapte
Talazuri răvășite pe piscuri nebuloase,
Ca lacrima luminii cleștarul să și-l lase
Pe fresca sinilie dintre o zi și-o noapte.

Motto: "Să nu te cerți cu oamenii mai mult decât cu tine însuți."

Îmi rabdă sufletul desțelenirea,
Primește-n plin și joardele de vânt,

În cald lăcașul raiului cu stele,
Cu foișoare înspre dalbe șesuri,
Un înger înălța cupole-n versuri,
Să-ngroape toate iadurile-n ele.

De august era noaptea. Străvezie
mătase fluturândă către zare,
când vântul, cu prelunga-i suspinare,
ne-nfiora pe piele-o poezie.

Când florii i s-a năzărit
că vântu-i prea sfios
să ducă dincolo de luturi
trăistuța cu parfum de zori,

Dorm mâinile în poală și suspină
Năduful călduros al amintirii...
E grea această pravilă a firii,
Când nostalgia geme anodină.

Din care zodiac te-a rupt Atlas
Când prăvălit pe-un umăr i-a fost cerul,
În care-ozon te-a conținut eterul
Ca zbor să fii, și salt în hău, și pas?