Manuela Munteanu - creaţii proprii

S-a înserat și se coboară-n mine
Lumina caldă-a amintirii tale,
Lung glas cu șopotiri domoale,
Ce-mi lasă adâncimile senine.

Împinge viața care triumfale,
Dar, între rugăciune și blestem,
E pasul imprudentului boem,

Din Vârful cu Dor al cuvintelor mele
păstrează lentoarea
cu care-mi petrec bucuria
singurătății cu tine.

Femeia-și întorcea zuluful moale,
Pierdută, parcă,-n vaste nostalgii,
Dar gândurile ei purtau răscoale
Pe-o culme a lumeștilor urgii.

Tu, Maică, mai curată ca izvorul,
Așterne-ne la umbra ta culcuș,
Ca din lumina palmelor căuș
Să ne îndestulezi cu pace zborul!

Se-ascund două milenii prin unghere,
Iar bolta își rotește zodiacul,
Și zilele, și nopțile, și veacul

Sărmane Bogumil*
îngemănată umbră-a lui Manole
fad chip al preamăririi
prea dornic de iluzia puterii

Se întețește vântul și sparge-n mii de șoapte
Talazuri răvășite pe piscuri nebuloase,
Ca lacrima luminii cleștarul să și-l lase
Pe fresca sinilie dintre o zi și-o noapte.

Motto: "Să nu te cerți cu oamenii mai mult decât cu tine însuți."

Îmi rabdă sufletul desțelenirea,
Primește-n plin și joardele de vânt,

În cald lăcașul raiului cu stele,
Cu foișoare înspre dalbe șesuri,
Un înger înălța cupole-n versuri,
Să-ngroape toate iadurile-n ele.