Manuela Munteanu - creaţii proprii

Poate-asculta străbunii îngrămădiți în glie,
Poate tăia răcoarea din mohorârea zării
Cu ochii - săgetare țintită depărtării,
Din arcul sterp al morții, prin viu de bătălie.

Tăcerea-i cântecul cel mai viteaz
Și cea mai dulce glorie în luptă,
Din viața ostenită și abruptă.
Măria Sa Tăcerea e-un răgaz.

Un foșnet sub un pas hoțesc de vânt,
O umbră se pitește cu sfială,
Dar varsă călimara cu cerneală
A serii rătăcite pe pământ.

Fascinația inocenței
modelată în piatră...
Fiecare vis al Marelui Meșter
ireal dăltuit

Pașii bat în ritmul gongului
a grabă și a bucurie
a dragoste și a putere
în locul de la marginea Europei...

Mă cotropesc cu-albastrul lumii zorii
Și inimii mi-l lasă căpătâi
Să bată gongul ceasului dintâi,
Rebelă,-ntr-o acustică-a splendorii.

În focul bătăliilor prea grele,
O albă noapte viața ni se pare,
Pulsând cu frumusețile-i amare
Precum un cer incendiat de stele.

Dintotdeauna au existat cuvinte
ce ți-au vorbit în locul meu
dar nebăgate-n seamă
au adormit cuminți în umbra lungă-a așteptării.

Zâmbesc. Culeg cu gândul pașii tăi
Și le dezmierd cărarea către mine...
Călătoria lor îmi aparține,
De parcă-am fi-împreună peste căi

Lumina toamnei, prinsă-n ochii tăi,
Îmi tulbură cu aurite unde
Târâșul inimii printre secunde
Și îmi îmbracă trupu-n vâlvătăi.