Manuela Munteanu - creaţii proprii

Era doar umbra mea pe tot întinsul apei,
Ca un amurg ce-și varsă preaplinul de-ntuneric,
Înaintând grăbită cu vălul ei himeric -
Era un vis cu spaime sub tremurarea pleoapei...

Mi-ar trebui răbdarea ce numai moartea-o știe
Sau, poate, numai partea de chin din întuneric,
Să te despoi de broasca din iadu-acesta sferic,
Ce ți-a-nglobat în gușă tristeți din poezie.

Monumentale trupuri de statui
Priveau de dincolo de piatra rece,
Cum un convoi de frunze se petrece
Cu vălul lui năvalnic și gălbui.

O salcie s-a despletit în vânt,
Să se-ncunune cu amenți de soare
Și-n a luminii lungă sărutare,
Rugina unor frunze s-a răsfrânt

Poate-asculta străbunii îngrămădiți în glie,
Poate tăia răcoarea din mohorârea zării
Cu ochii - săgetare țintită depărtării,
Din arcul sterp al morții, prin viu de bătălie.

Tăcerea-i cântecul cel mai viteaz
Și cea mai dulce glorie în luptă,
Din viața ostenită și abruptă.
Măria Sa Tăcerea e-un răgaz.

Un foșnet sub un pas hoțesc de vânt,
O umbră se pitește cu sfială,
Dar varsă călimara cu cerneală
A serii rătăcite pe pământ.

Fascinația inocenței
modelată în piatră...
Fiecare vis al Marelui Meșter
ireal dăltuit

Pașii bat în ritmul gongului
a grabă și a bucurie
a dragoste și a putere
în locul de la marginea Europei...

Mă cotropesc cu-albastrul lumii zorii
Și inimii mi-l lasă căpătâi
Să bată gongul ceasului dintâi,
Rebelă,-ntr-o acustică-a splendorii.