Manuela Munteanu - creaţii proprii

În focul bătăliilor prea grele,
O albă noapte viața ni se pare,
Pulsând cu frumusețile-i amare
Precum un cer incendiat de stele.

Dintotdeauna au existat cuvinte
ce ți-au vorbit în locul meu
dar nebăgate-n seamă
au adormit cuminți în umbra lungă-a așteptării.

Zâmbesc. Culeg cu gândul pașii tăi
Și le dezmierd cărarea către mine...
Călătoria lor îmi aparține,
De parcă-am fi-împreună peste căi

Lumina toamnei, prinsă-n ochii tăi,
Îmi tulbură cu aurite unde
Târâșul inimii printre secunde
Și îmi îmbracă trupu-n vâlvătăi.

Se arăta un nefiresc al hazardului
o geometrie piezișă
în verticala sentinței de-a se-ntrupa în femeie
o cădere fără întoarcere

Pătrund în templul tău dorit, iubire,
Căminul meu, adânc săpat în piept,
Dar cotropit de teamă, pe nedrept,
De cel mai drag tăiș dintr-o privire.

Măicuță,-adună-ne pe toți la masă
Și dă-ne pâinea zilelor ce vin,
Din frământarea gândului divin,
Crescut în palma ta, Împărăteasă!

Mai plec, din când în când, în căutarea
Hotarelor în care versul meu
Își duce crezul către Dumnezeu...
Aripile în zbor îmi sunt cărarea

Perechea mea de aripi ai fost.
Mi te-am vrut
ca pe harul cel mai de preț
cel de-nceput

Prin șușoteala boarei lenevite,
Se zbate-n sânul somnului de-amiază
O frunză, toropită de o rază.
Din vise lungi, în gene răsucite,