Manuela Munteanu - creaţii proprii

Cântai...
Și de pe buza-ntregului abis
Pornea fiorul cald și singuratic
Al întrupării dragostei în vis.

Căzut din vârful moale de penel,
S-a așternut cuminte-n ochii tăi
Un colț de cer cu raiuri și văpăi,
Lâng-o șuviță strânsă-ntr-un inel.

Nici nu mai știu cum am deschis zăvoare,
Sau ce uluce de portal am spart,
De au putut aripile-mi să zboare
Prin străvezii văzduhuri de brocart.

Searbădă culoare are, astăzi, cerul,
Năruit de goana norilor pestriți,
Ca-ntr-o cavalcadă-a cailor grăbiți
Spre războiul unde moare cavalerul!

Motto: "Hop, una, și-alte două, și-alte trei, să-i dăm bătăi, hăi, hăăăii!"

Miroase a tămâie tomnatică din vie,
Plutindă-aghesmuire pe chiuit de vânt,

O, voi, lunatici clandestini și nostimi pierde-vară,
Luați și beți și vă-ndulciți din apa mea amară!
I-a fost venin lui Balthazar*, i-a-nsângerat ospățul,
Când am sperat să-i curg pe gât și să-l învăț răsfățul.

Era doar umbra mea pe tot întinsul apei,
Ca un amurg ce-și varsă preaplinul de-ntuneric,
Înaintând grăbită cu vălul ei himeric -
Era un vis cu spaime sub tremurarea pleoapei...

Mi-ar trebui răbdarea ce numai moartea-o știe
Sau, poate, numai partea de chin din întuneric,
Să te despoi de broasca din iadu-acesta sferic,
Ce ți-a-nglobat în gușă tristeți din poezie.

Monumentale trupuri de statui
Priveau de dincolo de piatra rece,
Cum un convoi de frunze se petrece
Cu vălul lui năvalnic și gălbui.

O salcie s-a despletit în vânt,
Să se-ncunune cu amenți de soare
Și-n a luminii lungă sărutare,
Rugina unor frunze s-a răsfrânt