Manuela Munteanu - creaţii proprii

În noapte,-un vânt a răsturnat cerneală
Și-a legănat pe-o scară de topaz
O stea, iar 'nalte ceruri de atlaz
I-a prins, ca aripi, nouri din beteală.

În pridvor, lumină, vrăbii prin frunzare,
Liniștea e frântă de-un suspin tomnatic,
Iar un stol prelinge negrul lui sălbatic
Peste-un cer edenic, mustăcind a soare.

Sub streașina ce-acoperă privirea,
Ascund răcoarea gândului căprui,
Prea tulburat în ploaia de pistrui,
Amestecată crunt cu răzvrătirea.

Tu știi că îți ador și râs, și rană,
Că mă răpești cu orișice cuvânt
În fuga amândurora prin vânt,
Prin văi din lumea ta nepământeană.

Tupilat între iubire și blestemul amărui
De-a vedea atâtea umbre care îi smolesc retina,
Sufletu-mi petrece-n Hades, adunând din foc lumina
Și se-ntreabă: e-nțeleaptă patima din sine? Nu-i!

E scris din răsărit până-n apus,
Pe ctitoria bolții-n zi senină,
Între Carpați și Dunărea cea lină,
C-aici e un popor de nesupus.

"în ultima secundă a vieții mele, oricând va fi, voi spune că a fost minunat"

Tot infinitul l-am simțit egal
Cu marile-ntrebări ce-au curs prin mine...

Pe mine nu pustiul
celui ce și-a vărsat veninu-n palma mea
m-a-nspăimântat
nici violența-n care - disperat -

Un pas solemn și mâini cu flamuri saltă.
Între văzduh și recele pământ,
Călușul strigă bântuiri de vânt,
S-aducă tălpii aripă înaltă.

Motto:
"La diane chantait dans les cours des casernes
Et le vent du matin soufflait sur les lanternes."