Manuela Munteanu - creaţii proprii

Tupilat între iubire și blestemul amărui
De-a vedea atâtea umbre care îi smolesc retina,
Sufletu-mi petrece-n Hades, adunând din foc lumina
Și se-ntreabă: e-nțeleaptă patima din sine? Nu-i!

E scris din răsărit până-n apus,
Pe ctitoria bolții-n zi senină,
Între Carpați și Dunărea cea lină,
C-aici e un popor de nesupus.

"în ultima secundă a vieții mele, oricând va fi, voi spune că a fost minunat"

Tot infinitul l-am simțit egal
Cu marile-ntrebări ce-au curs prin mine...

Pe mine nu pustiul
celui ce și-a vărsat veninu-n palma mea
m-a-nspăimântat
nici violența-n care - disperat -

Un pas solemn și mâini cu flamuri saltă.
Între văzduh și recele pământ,
Călușul strigă bântuiri de vânt,
S-aducă tălpii aripă înaltă.

Motto:
"La diane chantait dans les cours des casernes
Et le vent du matin soufflait sur les lanternes."

Strașnic, cântecele mele, în mirări întrebătoare,
Vor stârni doar primăvară, jos, aici, în ramuri ninse
Cu-amintirile vrăjite ale unui stol de soare.
Uite! Azi îți scaldă geamul cu-nfloririle întinse,

Doamne, când i-ai dat curajul, neastâmpărul, minunea
De-a turna trăire-n ziduri și puterile în spor?
Cât de sus să-și ducă schela și privirile în zbor,
Să își afle-n strâmtul sine și văzduhul, și genunea?

Peste munții singuratici
Trec închipuite-aripe,
Un ecou s-a-ntins să țipe
Vântul codrilor fantastici.

Răcoarea serii mângâie târziul,
Împresurând cu vânt albastrul mării
Și îl ascunde-n hăul depărtării,
Cum mama-și înfășoară-n brațe fiul.