Manuela Munteanu - creaţii proprii

Din care ascunziș de fantezii
Te-ai poticnit, tu, lacrimă curată
Cu chip de strălucire argintată,
În geana tristei mele poezii?

E-un uragan fremătător în valuri,
Când noaptea se întinde-n constelații,
Iar marea cucerește negre spații
Cu poale de mătase peste maluri.

Am să te-aștept în parcul desfrunzit
Cu ochi închiși. Să nu te scap din gând.
Și-am să-mi aduc aminte rând pe rând
Cuvintele cu care m-ai iubit.

de o mie de ori am îndrăznit să visez
prin geana plină de fluturi a ochilor tăi

mi-era interzis fierul încins al sărutului

E rândul tău să primenești, azi, zorii
Cu pulberea de zbor aurifer
Din fantezia dusă pân' la cer,
Ca un ecou al glasului candorii.

De mult am strâns în adâncimea firii
Preasfântul înțeles, de nepătruns,
Dorit de toți, nicicând îndeajuns -
Semințele de foc ale iubirii.

E-aproape de ceruri cuvântul.
Lumina își varsă eterul,
Mi-l lasă în gânduri, străjerul
A toate ce-mi scaldă pământul.

Motto:
"Izvoarele s-au luminat și sună
Oglinzile ritmându-și-le-n dans
Și brazii mei vuiesc fără furtună

Mai bine aruncată în uitare
Decât să-mpart iubirea mea la trei...
Arză-v-ar focul, ruguri de atei,
Cu fumuri avântate către soare

borna de la hotarul începutului spre tine
- citită invers -
mă împarte în două gravitații
una dornică să-ți intersecteze gândul