Manuela Munteanu - creaţii proprii

E cald și-mbietor la tine-n casă.
Mă-nduioșează raza din lucarnă,
Ce sidefate străluciri răstoarnă
Pe albe așternuturi de mătasă

Câtă bucurie într-o amplă rotire
prin spațiul înstrăinatului poet!
A câta oară simțeam straniul
unei nașteri dintr-o risipă de moarte?

Cunoașteți, cumva,
cuvântul care poate să tacă?
Dar pe cel care-ar șterge
toate cuvintele spuse,-l cunoașteți?

Între un azi și-un mâine, un ieri ce mai contează?
Cum poruncești greșelii să plece din risipă,
Când nu greșeala doare, ci lipsa ta din clipă
Și-n rondul dintre zile, doar clipa stă de pază?

Din care ascunziș de fantezii
Te-ai poticnit, tu, lacrimă curată
Cu chip de strălucire argintată,
În geana tristei mele poezii?

E-un uragan fremătător în valuri,
Când noaptea se întinde-n constelații,
Iar marea cucerește negre spații
Cu poale de mătase peste maluri.

Am să te-aștept în parcul desfrunzit
Cu ochi închiși. Să nu te scap din gând.
Și-am să-mi aduc aminte rând pe rând
Cuvintele cu care m-ai iubit.

de o mie de ori am îndrăznit să visez
prin geana plină de fluturi a ochilor tăi

mi-era interzis fierul încins al sărutului

E rândul tău să primenești, azi, zorii
Cu pulberea de zbor aurifer
Din fantezia dusă pân' la cer,
Ca un ecou al glasului candorii.

De mult am strâns în adâncimea firii
Preasfântul înțeles, de nepătruns,
Dorit de toți, nicicând îndeajuns -
Semințele de foc ale iubirii.