Manuela Munteanu - creaţii proprii

E-aproape de ceruri cuvântul.
Lumina își varsă eterul,
Mi-l lasă în gânduri, străjerul
A toate ce-mi scaldă pământul.

Motto:
"Izvoarele s-au luminat și sună
Oglinzile ritmându-și-le-n dans
Și brazii mei vuiesc fără furtună

Mai bine aruncată în uitare
Decât să-mpart iubirea mea la trei...
Arză-v-ar focul, ruguri de atei,
Cu fumuri avântate către soare

borna de la hotarul începutului spre tine
- citită invers -
mă împarte în două gravitații
una dornică să-ți intersecteze gândul

Voaluri de ceață -
infatuarea toamnei
pe nevăzute

Mi-e limpede ca apa de oglindă,
Adâncă-n tine ca un eu hapsân,
Că pasul peste pragul tău rămân,
Atât cât umbra mea să te cuprindă,

În fața albului aprins pe trupul gol de foaie,
Constat că-i noapte în cuvânt și lapsus în cerneală
Când nu-mi încolăcești un vers, nu-mi șezi într-o vocală
Și când nu-mi scalzi condeiu-n val de-albastră hărmălaie.

Motto: cine nu-ți merită privirea, nu-ți merită nici batjocura.

Ce-oi fi cătat eu în basmul
acela-n care cresc aripi furnicilor

(Scrisoarea Penelopei către Ulise)

Captiv pădurilor lui Circe, iată,
Credința ta e-un veșnic efemer,

Tu
și eu -
o albă
coloană