Manuela Munteanu - creaţii proprii

Un cântec în tâmpla-amintirii se zbate
Și-o punte spre-o noapte de iarnă întinde...
Cândvaul cu umbra lui deasă-ți cuprinde
Prezența pe clapele mele, bărbate!

Etajul ultim al acestei toamne
A îmbibat cu-aramă dimineața
Și ne pudrează genele cu ceața
Menită la tăceri să ne condamne.

Pariez cu veșnicia scăpărărilor din aștri
Și cu-ntregul cer din ochii verzi ai zeilor albaștri,
Că nu știi ce-a fost în apa dulce a cernelei mele,
De a născocit izvorul din lumina unei stele,

Ai uitat, voinice,-n noapte
Basmul boreal al stelei!
Printre rămuroase șoapte,
Duce vântu-alean vâlcelei,

Zorii se înalță către nicăieri,
Argintiul bolții - prima ta uimire,
Mi te ia-ntr-o lume plină de tăceri,
Unde țipă gănduri, stol în slobozire...

Toate ușile câmpiei se deschid spre vastitate,
Vântul scutură perdeaua de hățișuri foșnitoare
Și, în haosul poveștii cu șoptiri năucitoare,
Corbi, pe ciutura fântânii, croncăne-a vasalitate.

Lipsea o conversație cu Timpul,
O companie-a gândului cu glas,
Ce-și trece vântuirea peste ceas,
Cât timp îmi înflorește anotimpul.

Au clădit stejarii tineri sanctuarul dimineții,
Înfrățiți, în neguri sure, cu lumini din Carul Mare,
Când le-alungă zburătorii ghiesul viu al libertății,
Să își cate cuib prin stele și cântări în depărtare.

Apa-și cerne armonia, prin nisipuri vălurită,
Șterge cu duioase-atingeri pași, pierduți de călător.
Curs din carnea unei ere, peste-a toate plutitor,
Orizontul se-nmlădie, duce ochiul în ispită.

Se preface-n aripi vântul și se suie pân' la stele,
Să le-adune înflorirea și s-o dea privirii mele,
Jinduită de azururi care-mpurpurează crinul
La răscruci de zori cu noaptea, unde-și lasă șoapta-aminul.