Zorii se înalță către nicăieri,
Argintiul bolții - prima ta uimire,
Mi te ia-ntr-o lume plină de tăceri,
Unde țipă gănduri, stol în slobozire...
Amintiri te-alină, le colinzi cărări
Pline de fantasme, ca un vânt prin stele.
Locuit de-osânda tainicei visări,
Te ferești de floarea sărutării mele.
"Nu-i așa că pași-ți sunt hoinari prin fum,
Împletiți cu stranii jocuri de-a iubirea?"
Te întreb cu ochii-n zare, ca și cum
M-ar răni curajul de-ați vedea privirea.
Parcă-adânc mă-nghimpă gândul nepătruns...
Ție ți-e mirare, mie, o tortură,
Pun oprire caldă recelui răspuns
Apăsarea roză-a palmelor pe gură.
Îți rămâne vorba flutur nenăscut,
Zbor cu-aripi țesute, încă,-n crisalidă.
Numai palma-mi știe cât de lung sărut
Ar visa să-ți fure de pe buze,-avidă.
Necules, sărutul e un dor sprințar...
Eu te las în voia pașilor prin vremuri,
Să te dai himerei timpului binar,
Să îți uiți iubirea. Tac și mă cutremuri.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: