Poezii despre Iubire:

Aș vrea să-mi ascult tăcerea,
dar urechile mi-au amorțit,
înecate în plânsul aproape isteric al gâzelor,
un cor fără dirijor —

Nebunul n-are voie să vorbească.
Nebunul e nebun.

Nebunul n-are voie să gândească.

Visul nu are dată de expirare,
îl consum în doze mari.

Îmi fac provizii de stări

Tăcerea-ncetinește, parcă, timpul.
Îi definește curgerea în aburi,
În ape avântate, lung, prin jgheaburi,
Până-n pridvorul unde anotimpul

Eu poate nu am timp,
Te știu pe tine, Moarte,
Dar versurile mele merg spre eternitate.

Pe obrazul copilului abia născut
se adună mări fără iubire
și ceruri fără iertare.

Într-un cer care s-a sfărâmat în bucăți,
îngerii poartă cămăși de forță,
aripile lor — legate,
și nu mai știu dacă zborul a fost pedeapsă sau vis.

Vântul...
Da, vântul era tot ce îi lega.
Vântul ce șerpuiește și mestecă nemilos
depărtarea,

am obosit
să-mi număr pașii
pe un pământ strâmb
unde adevărul se spune în șoaptă, cu capul plecat,

Eu știu: din lutul lumii, mută,
Esența-n taină a murit,
Așa că-mi cresc în vers cucută
Și-l las amar, desăvârșit.