Poezii despre Iubire:

Cum e dorul ce pătrunde
Prin a sufletului unde...
De pe lună se coboară
Pentru- a nu știu câta oară

În zori mă trezesc cu gândul aprins,
Ca focul ce arde sub jarul nestins.
O clipă te caut în liniștea grea,
Oftat nesfârșit pe colțuri de stea.

Tu porți un paradis în poale
Iar eu un nimic ce stă în așteptare
Când cuvântul tău șoptește pe fereastră
o eclipsă peste ochi mi se așterne

În lumea noastră noi am fost doi greieri
La geamul verii îngânam cri-cri
Și printre menuete, arături și treieri
Am transformat în alb tot ce-a fost gri.

Cutremură pământul
prin petalele crizantemelor
Cutremură inima
și mă pierd prin mine

Te-am iubit femeie ca pe-o zestre
Păstrată-n cufăr dacic, ori valah.
Azi deschid în amintiri ferestre
Și privesc și apăsat zic: ah!

În regatul surzilor timpul curgea greu.

Coroana regelui se topea încet, picătură cu picătură, pe fruntea lui, ca o vină fără sfârșit, un aur ros de propriile porunci.

Noi, cine știe ce ne vom rosti
Când dragostea va fi în pat bolnavă!
Poate-un cuvânt care va povesti
De-o inimă fierbinte ca o lavă.

Chiar dacă evadăm unul din altul, lumea nu a fost zidită pentru singurătatea jumătăților.

Ne prefacem întregi, în timp ce fiecare pas cioplește lipsa noastră în trunchiul celuilalt.

Ne risipim în lucruri trecătoare,
ca și cum am putea mitui timpul,
cerând încă o zi,
încă o victorie.