Poezii despre Iubire:

Un vânt hain întrece samovarul
În șuierat, prin noaptea de tăciune.
Icoane-ngenuncheate-n rugăciune
Aduc odăii pacea și altarul,

Am crezut că se va schimba,
Am crezut că va continua,
Am crezut că tu ești aleasa,
Am crezut că tu vei fi a mea.

In cer albastru senin
Cu lacul langa masivul munte
Frumusețea pare ca un venin
Ce strabate drumuri multe

Aș vrea să-mi ascult tăcerea,
dar urechile mi-au amorțit,
înecate în plânsul aproape isteric al gâzelor,
un cor fără dirijor —

Nebunul n-are voie să vorbească.
Nebunul e nebun.

Nebunul n-are voie să gândească.

Visul nu are dată de expirare,
îl consum în doze mari.

Îmi fac provizii de stări

Tăcerea-ncetinește, parcă, timpul.
Îi definește curgerea în aburi,
În ape avântate, lung, prin jgheaburi,
Până-n pridvorul unde anotimpul

Eu poate nu am timp,
Te știu pe tine, Moarte,
Dar versurile mele merg spre eternitate.

Pe obrazul copilului abia născut
se adună mări fără iubire
și ceruri fără iertare.

Într-un cer care s-a sfărâmat în bucăți,
îngerii poartă cămăși de forță,
aripile lor — legate,
și nu mai știu dacă zborul a fost pedeapsă sau vis.