un anotimp întreg am împletit secunde
în fire lungi de glas purtat prin seri abstracte,
căutând în labirintul orelor profunde
un sens ascuns in gesturi reci, necoapte.
mergeam pe punți de brumă în zori de zi tăcute,
când pașii noștri simpli lăsau pe străzi o dâră,
iar cănile de porțelan, acum demult pierdute,
erau refugii calde în lumea ce ne-ngână.
iubirea mea a fost o ancoră în noapte,
o greutate densă, o febră fără nume,
ce-a adunat în palme speranțele din șoapte
și te-a zidit pe tine drept singura mea lume.
a sosit și acea joi cu aer de sentință,
un colț de parc murind sub crengile uscate,
când palmele s-au strâns în semn de neputință,
să lege două vieți cu destine separate.
m-ai ținut strâns, o veșnicie absurdă,
cât iarna să se-așeze pe umerii firavi,
iar eu te-am adorat cu o credință surdă,
cum doar bolnavii venerează zeii slabi.
rămâne acel nod de timp și de candoare,
o rană de lumină ce încă mă mai doare.
vezi mai multe poezii de: teoshugs
Detalii poezie:
Distribuie pe: