Poezii despre Iubire:

Vântul...
Da, vântul era tot ce îi lega.
Vântul ce șerpuiește și mestecă nemilos
depărtarea,

am obosit
să-mi număr pașii
pe un pământ strâmb
unde adevărul se spune în șoaptă, cu capul plecat,

Eu știu: din lutul lumii, mută,
Esența-n taină a murit,
Așa că-mi cresc în vers cucută
Și-l las amar, desăvârșit.

Mă doare floarea din fereastră
Și lacrima din glasul tău,
Iar marea nu mai e albastră,
Și timpul parcă-mi e călău.

Fiecare gând —
pare spânzurat în capul meu
de niște funii de fum —
se leagănă între „a fost” și „n-a fost niciodată”,

Am fost aproape de destin,
Dar pașii ni s-au rătăcit,
Maeștrii cruntului declin
Am devenit și am pierit.

Mă așez în fața oglinzii
ca în fața unei instanțe —
fără martori,
fără avocat,

Azi-noapte am stat în vis la masă cu Dumnezeu.

L-am întrebat de ce lumea asta pare făcută pe grabă,
ca o casă ridicată pe un sol mlăștinos, în prag de iarnă,

Am iubit la nebunie
Și-am pierdut tot ce-am avut.
Sufletu-mi stă cu chirie
Într-un timp aproape mut.

Pe-o stradă închisă,
Ca o minte îngustă,
Din negura adâncă
A minți mele doritoare,