Tupilat între iubire și blestemul amărui
De-a vedea atâtea umbre care îi smolesc retina,
Sufletu-mi petrece-n Hades, adunând din foc lumina
Și se-ntreabă: e-nțeleaptă patima din sine? Nu-i!
Niciodată nu va plânge prin destinul implacabil
Unde hoții vând bilete la splendidul bal al vieții.
Care harpă a mâniei, care liră-a vanității
Ar vibra la dialogul dintr-un teatru caritabil?
Știu c-a ars în mari incendii, știu că-n visuri vii s-a frânt,
Dar s-a re-ntregit din ritmul inimii rămase-n poala
Unui piept care rodește, care-și zuruie răscoala
Numai în singurătatea frumuseții din cuvânt.
N-am să-ngădui să mi-l fure niciun spațiu, niciun timp
Apt să îi preschimbe duhul într-un fum de neplăcere.
Îl voi condamna la muncă și surghiun într-o tăcere
Grea. N-o vor sălta pe umeri nici toți zeii din Olimp.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: