Se întețește vântul și sparge-n mii de șoapte
Talazuri răvășite pe piscuri nebuloase,
Ca lacrima luminii cleștarul să și-l lase
Pe fresca sinilie dintre o zi și-o noapte.
Alunecă pe ape prezența-i explozivă.
Le fură, poate, morbul sau, poate, strălucirea,
Să spulbere,-n adâncuri, delfinilor nuntirea,
Să sufle-nsingurarea spre navele-n derivă.
Se tânguiesc pe țărmuri nisipuri reci, ursuze,
Că țăndări mari de stele au părăsit vecia
Și oglindesc în ceruri pustiul și urgia,
Când descărnează marea de stridii și meduze.
Clădesc cărări înalte vremelnicele voaluri,
Țesute din zvâcnirea și sfâșierea sării
În farul care suie altare depărtării,
Iar Dumnezeu adoarme, împresurat de valuri.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: